Selecții din scrierile lui ‘Abdu’l-Bahá
13 iunie 2018
Spiritualizarea Taherzadeh
13 iunie 2018
De Moojan Momen, 1997
tradus de LH. editat de fsb
Pentru aceia dintre noi care trăim în părțile mai dezvoltate ale lumii, știința a dus la o mare creștere a gradului nostru de confort fizic și comoditate; ne-‐a oferit libertate și timp pentru dezvoltarea noastră personală. Totuși, oamenii lumii moderne sunt la fel de nefericiți și de neîmpliniți, dacă nu și mai nefericiți și mai neîmpliniți decât predecesorii lor din orice moment din trecut. Multora li se pare că umblă fără țintă prin viețile lor, neștiind ce să facă cu libertatea pe care le-‐au oferit-‐o știința și tehnologia. Mulți s-‐au gândit că răspunsul este să umple acest vacuum, urmărind ceea ce cred ei că le va aduce fericire, fie acest lucru puterea, bogăția sau sexul, în timp ce un număr din ce în ce mai mare caută să scape din pustiul și disperarea vieților lor, recurgând la alcool si droguri. Și totuși, toate aceste răspunsuri s-‐au dovedit a nu fi deloc o rezolvare. Ele duc la nemulțumire, la o și mai mare disperare și la alienare. Această fragmentare și lipsă de țintă a vieților noastre se reflectă în societățile noastre, in prăbușirea relațiilor interpersonale, eșecul marital, singurătate, crime violente și inumane, rata crescândă a sinuciderilor și așa mai departe.
Cu puțin mai mult de o sută de ani în urmă, Bahá’u’lláh, care în scripturile bahá’í se aseamănă unui doctor care vindecă boala spirituală de care suferă lumea de azi, spune că El a examinat condiția lumii, a pus diagnosticul și a prescris remediul:
“Doctorul Atotștiutor ține degetul pe pulsul omenirii. El recunoaște boala și, în înțelepciunea Lui desăvârșită, prescrie leacul. Fiecare epocă are propriile ei probleme și fiecare suflet, năzuințele sale deosebite. Leacurile de care lumea are nevoie pentru bolile ei din clipa de față nu pot fi niciodată aceleași care vor fi necesare într-‐o altă vreme în viitor. Acordați cea mai mare atenție nevoilor epocii în care trăiți și concentrați-‐vă preocupările asupra necesităților și cerințelor sale.”1
Ca parte a acestui diagnostic, scrierile bahá’í fac un studiu al lumii omenești și recunosc că noi am pierdut din vedere adevărata noastră natură, că nu ne dăm seama cine suntem cu adevărat și că, drept rezultat, am devenit sclavii propriilor noastre pasiuni și dorințe, ne-‐am pierdut orientarea și rătăcim lipsiți de țel, încrezându-‐ne în rețetele și instrucțiunile unor doctori nepricepuți, în timp ce ignorăm leacurile Adevăratului Doctor. Și astfel, în scripturile bahá’í, Bahá’u’lláh Își înalță glasul, chemându-‐ne să devenim ceea ce suntem cu adevărat, îndemnându-‐ne să ne eliberăm de iluziile lumii și să ne întoarcem către Divina, transcendenta realitate, care este adevărata orientare a vieților noastre. Numai în acest fel am găsi ceea ce ne va dărui pace, mulțumire și fericire durabilă.
“O FIU AL SPIRITULUI!
Te-am creat bogat, de ce te cobori singur în sărăcie? Nobil te-‐am făcut, de ce te înjosești pe tine însuți? Din esența cunoașterii ți-‐am dat ființă, de ce cauți iluminare la altul decât la Mine? Din lutul iubirii te-‐am modelat, cum de te ocupi cu altcineva în afară de Mine? Privește în tine însuți, ca să Mă poți găsi stând în tine, tare, puternic și de sine-‐stătător.”2
Bahá’u’lláh afirmă că noi, ca ființe omenești, suntem prinși în lațul materialismului. Suntem atât de absorbiți în pornirea noastră de a obține lucrurile acestei lumi, încât nu ne dăm seama că, deși credem că noi posedăm lucrurile, în realitate suntem adesea posedați de ele. Cu cât o posesiune este mai mare și mai scumpă, cu atât mai mare este tirania pe care o exercită asupra vieților noastre. Cu cât avem mai mult, cu atât lăcomia noastră devine mai mare și astfel acea lăcomie nu va fi niciodată satisfăcută.
“O, FIU AL OMULUI!
Tu râvnești aur, iar Eu doresc să te lepezi de el. Tu te crezi bogat avându-‐l, pe când Eu îți recunosc bogăția în renunțarea ta la acesta. Pe viața mea! Aceasta e știința Mea, iar cealaltă fantezia ta; cum poate calea Mea să se potrivească cu a ta?”3
Și chiar aceia care nu sunt prinși în lațul lucrurilor materiale sunt adesea dominați de ceea ce scripturile bahá’í numesc iluziile vane și închipuirile deșarte ale minților noastre:
“O, FIU AL OMULUI!
Multe zile au trecut peste tine, în timp ce te ocupai cu plăsmuirile și închipuirile tale deșarte. Cât o să mai dormitezi pe patul tău? Trezește-‐te din somn, căci Soarele a ajuns la zenit și poate va mai revărsa și asupra ta lumina frumuseții.”4
Luând în considerare situația lumii umane Bahá’u’lláh condamnă apoi materialismul și auto‐amăgirea pe care aceasta se bazează:
“VAI! VAI! O, IUBITORI AI DORINȚELOR LUMEȘTI!
Cu iuțeala fulgerului ați trecut pe lângă Cel Preaiubit și v-‐ați închinat inima plăsmuirilor satanice. Îngenuncheați în fața închipuirilor voastre deșarte și le numiți adevăr. Vă întoarceți privirea spre spin și spuneți că-‐i floare. Nici o adiere de puritate de la voi nu am simțit, și nici o briză de detașare nu s-‐a înălțat dinspre pajiștile inimilor voastre! Ați aruncat în vânt sfaturile Celui Preaiubit, le-‐ați șters în întregime de pe tableta inimilor voastre și, precum animalele de pe câmp, vă mișcați și vă duceți existența pe pășunile dorinței și ale pasiunii.”5
Bahá’u’lláh ne aduce aminte că zilele vieților noastre trec iute în timp ce noi rămânem înlănțuiți în această stare lamentabilă:
“O, VOI, CE ZACEȚI CA MORȚI PE DIVANUL NEPĂSĂRII!
Veacuri s-‐au scurs și viețile voastre prețioase se apropie de sfârșit, și cu toate acestea nici măcar o singură suflare de puritate de la voi nu a ajuns la curtea Noastră de sfințenie. Deși cufundați în oceanul necredinței, cu buzele voastre proclamați totuși unica adevărată credință a lui Dumnezeu. Pe cel pe care-‐l detest l-‐ați iubit și din dușmanul Meu v-ați făcut un prieten. Cu toate acestea călcați pe pământul Meu, mulțumiți și satisfăcuți de voi, inconștienți că pământul Meu e sătul de voi și că tot ce există pe el vă ocolește. Dacă ați deschide însă ochii, cu adevărat ați prefera miriade de amărăciuni acestei bucurii și ați socoti moartea însăși mai bună decât această viață.”6
“O, COPIII MEI!
Teamă Îmi e, că privați de melodia porumbelului celest, veți cădea din nou în umbrele pierzaniei și, fără să fi contemplat vreodată frumusețea trandafirului, vă veți întoarce la apă și lut.”7 Bahá’u’lláh ne îndeamnă ca în decursul scurtelor, efemerelor noastre vieți pe acest pământ să profităm de ocazia pe care o avem:
“O, SLUJITORUL MEU!
Eliberează-‐te de cătușele acestei lumi și slobozește-‐ți sufletul din temnița propriului sine. Profită de această ocazie, căci nu va mai veni vreodată la tine.”8
Tot ce există în această lume se va întoarce la țărână și deci, dacă ne dorim ceva care să dureze și a cărui valoare să dăinuiască, Bahá’u’lláh spune că trebuie să ne întoarcem spre lumea spirituală, spre valori și țeluri eterne.
“O, PRIETENI!
Nu părăsiți frumusețea veșnică pentru o frumusețe ce trebuie să moară și nu vă atașați de această lume trecătoare de țărână.”9
Prin urmare, Dumnezeu afirmă că răspunsul, rețeta pentru boala de care suferâ lumea umanității, ceea ce va oferi ființelor umane pacea interioară după care tânjesc, este să se întoarcâ către Divin, să se întoarcă către spiritual și să se îndepărteze de material.
“O, FIU AL ROSTIRII!
Întoarce-‐ți fața spre Mine și renunță la tot în afară de Mine; căci suveranitatea Mea dăinuie și domeniul Meu nu piere. De vei căuta pe altul în afară de Mine, chiar de vei răscoli o veșnicie universul, în zadar îți va fi căutarea.”10
Bahá’u’lláh a revelat multe scrieri în care se referă la calea dezvoltării spirituale pe care individul trebuie să o urmeze. Într-‐un scurt studiu introductiv ca acesta este posibil să ne concentrăm doar asupra câtorva aspecte.
Facerea primului pas
Este clar din scripturile bahá’í și într-‐adevăr și din scripturile altor religii, că în ceea ce privește înaintarea pe cărarea spiritualității, ființelor umane le revine îndatorirea de a face primul pas. Astfel în Biblie, Isus spune: ‘Bate și ți se va deschide’ (Luca 11:9). Trebuie să facem primul gest și să batem la ușă. În Coran găsim cuvintele: ‘Oricine depune strădanii pentru noi va fi cu siguranță călăuzit de noi, pe cărările noastre’ (29:69).Trebuie să facem efortul inițial și apoi Dumnezeu ne va călăuzi. În mod similar, scripturile bahá’í spun că trebuie să facem primul pas:
“O, FIU AL IUBIRII!
Nu ești decât la un pas de înălțimile glorioase din ceruri și de copacul ceresc al iubirii. Fă acest pas și cu următorul înaintează pe tărâmul nemuritor și intră în pavilionul eternității.”11
În scripturile bahá’í găsim analogia inimii umane ca oglindă - ea reflectând orice lucru spre care este îndreptată. Dacă este îndreptată către paradis ea reflectă lucruri paradisiace și dacă este îndreptată către pământ, reflectă treburi umane și deci trebuie să facem efortul de a ne întoarce inimile către Divin, departe de atracțiile pieritoare și efemere ale lumii. Noi suntem cei care trebuie să facem acel efort inițial de a ne reorienta oglinda inimii. Dacă nu suntem îndreptați spre Dumnezeu, lumina Lui nu poate străluci în oglinda noastră, dragostea Lui nu poate fi reflectată în sufletul nostru.
“O, FIU AL SPIRITULUI!
Iubește-‐mă ca să te pot și Eu iubi. Dacă nu Mă iubești, dragostea Mea nu poate în nici un fel bajunge până la tine. Asta s-‐o știi, o servitor.”12
Detașare
Dupa ce am făcut primul pas și efortul inițial, trebuie să încercăm să ne detașăm de această lume. Trebuie să încercăm să ne curățim inima de atașamentul față de lucrurile acestei lumi, atașament pe care Bahá’u’lláh îl asemuiește cu colbul, noroiul sau lutul, pe care ne îndeamnă să le curățim de pe oglinda inimilor noastre. El ne spune:
“… curăță-‐ți inima de lume și de toate vanitățile ei și nu îngădui iubirii nici unui străin să intre și să sălășuiască în ea. Până ce nu-‐ți vei purifica inima de orice urmă a unei astfel de iubiri, strălucirea luminii lui Dumnezeu nu-‐și va putea revărsa razele asupra ei, căci Dumnezeu n-‐a dat nimănui mai mult decât o singură inimă. … Și cum inima omenească … este una și indivizibilă, se cuvine să iei aminte ca afecțiunile ei să fie de asemenea nedivizate. Ține-‐te deci de iubirea Sa cu întreaga afecțiune a inimii tale și îndepărteaz-‐o de iubirea oricui altcuiva decât a Lui…Singurul motiv pentru care îți revelez aceste cuvinte este acela de a te purifica de lucrurile trecătoare ale acestei lumi și de a te ajuta să intri în împărăția gloriei eterne …”13
Bahá’u’lláh afirmă că în inimile noastre nu este loc decât pentru o singură iubire și astfel noi trebuie să alegem-‐-‐ îl vom alege pe Dumnezeu sau vom alege lumea?
“O, PRIETENE ÎNTRU CUVÂNT!
Reflectează o clipă: ai auzit vreodată ca prietenul și dușmanul să sălășluiască în aceeași inimă? Alungă deci străinul, pentru ca Prietenul să poată intra în căminul Său.”14
Bahá’u’lláh ne dezvăluie că, dacă noi căutăm cu adevărat dezvoltarea spirituală, trebuie mai întâi să fim pregătiți să ne detașăm de lucrurile acestei lumi. Subliniind cerințele căutării spirituale, Bahá’u’lláh spune:
“Dar, o frate al meu, când un adevărat căutător se hotărăște să pornească în căutare pe calea ce duce la cunoașterea Celui dintru Început, el trebuie, înainte de toate, să-‐și curețe și să-‐și purifice inima, care este sediul revelației tainelor lăuntrice ale lui Dumnezeu, de tot colbul întunecos al tuturor cunoștiințelor acumulate și de aluziile întruchipărilor închipuirilor satanice. El trebuie să-‐și purifice inima, care este sanctuarul iubirii veșnice a Prea Iubitului, de orice întinare și să-‐și sanctifice sufletul de tot ce ține de apă și lut, de orice fel de atașamente efemere și obscure. El trebuie să-‐și curețe inima în așa fel încât să nu rămână nici o urmă de iubire sau de ură, pentru ca iubirea să nu-‐l împingă orbește spre eroare, ori ca ura să-‐l îndepărteze de adevăr. Ești martor cum în această zi, cei mai mulți dintre oameni, din cauza acestui fel de iubire și ură, s-‐au lipsit de Fața nemuritoare, s-‐au îndepărtat de Întruchipările tainelor divine și rătăcesc fără un păstor prin pustiul uitării și al erorii. Căutătorul trebuie să-‐și pună întotdeauna nădejdea în Dumnezeu, trebuie să renunțe la legăturile cu oamenii acestui pământ, să se detașeze de lumea colbului și să rămână credincios Celui ce este Domnul Domnilor.”15
Astfel, scripturile bahá’í enumără una câte una cerințele pe care trebuie să le îndeplinească pe calea spirituală adevăratul căutător. Descrierea pe care ele o fac spiritualității implică dobândirea virtuților.
Virtuți
Dacă citim mai departe pasajul din scripturile Bahai citat mai sus, el continuă să descrie virtuțile care trebuiesc dobândite pe calea către spiritualitate:
“El nu trebuie niciodată să caute să se înalțe pe sine deasupra nimănui, trebuie să șteargă de pe tableta inimii sale orice urmă de mândrie și înfumurare, trebuie să rămână răbdător și resemnat, să fie tăcut și să renunțe la vorbăria deșartă. … Căutătorul mai trebuie să știe că bârfa este o greșeală gravă și să se țină departe de sfera ei, căci bârfa înnăbușă lumina inimii și stinge viața sufletului. El trebuie să se mulțumească cu puțin și să fie liber de dorințe nemăsurate. Trebuie să prețuiască tovărășia acelora care au renunțat la lume și să considere că evitarea oamenilor lăudăroși și cu înclinații lumești este un dar prețios. În zorii fiecărei zile, el trebuie să comunice cu Dumnezeu și să stăruie cu toată inima în căutarea Preaiubitului său. El trebuie să mistuie fiecare gând nestăvilit cu flacăra pomenirii iubitoare a lui Dumnezeu și să treacă, cu iuțeala fulgerului, pe lângă tot ce nu este El. El trebuie să-‐i ajute pe cei în mizerie și să nu-‐i lipsească niciodată pe cei săraci de bunăvoința sa. Trebuie să fie bun cu animalele și cu atât mai mult cu semenul lui, care este înzestrat cu darul vorbirii. El nu trebuie să șovăie să-‐și ofere viața pentru Preaiubitul Său și nici să îngăduie ca dezaprobarea oamenilor să-‐l îndepărteze de Adevăr.”16
Scripturile bahá’í ne învață că trebuie să căutăm să dobândim virtuți cum ar fi dragostea, dreptatea, răbdarea, încrederea, dragostea de adevăr, etc. Nu avem loc să le înșirăm și să le descriem aici pe toate acestea, dar unele dintre ele sunt descrise în altă parte.
Necazuri și dificultăți
Bahá’u’lláh dezvăluie celor care caută să urmeze calea spiritualității că în mod inevitabil vor întâlni necazuri, încercări și dificultăți. Însuși actul de a rupe legăturile cu materialismul, lăcomia și dorința care ne țin legați de această lume este unul dureros. Bahá’u’lláh afirmă că durerea este însoțitorul nostru permanent, armăsarul care ne e mereu alături, în timp ce înaintăm prin valea căutării noastre spirituale:
“Armăsarul acestei Văi este durerea; și dacă nu ar fi durerea, aceasta călătorie nu s-‐ar sfârși niciodată. În această stare, îndrăgostitul nu are alt gând în afara Celui Preaiubit și nu caută alt adăpost decât pe cel al Prietenului… Din această pricină, vălurile sinelui satanic trebuiesc arse în focul iubirii, pentru ca spiritul să poată fi purificat și curățat și astfel să poată cunoaște rangul Stăpânului Lumilor.”17
Dacă nu ar fi durerea, nu ar exista niciun progres. `Abdu’l-‐Bahá’, fiul lui Bahá’u’lláh, a descris modul în care durerea și suferința funcționează în viețile noastre. Lui i s-‐a pus întrebarea: ‘Prin ce progresează sufletul mai mult în lumea aceasta, prin întristare sau prin bucurie?’ El a răspuns:
“Mintea și spiritul omului progresează atunci când el este pus la încercare prin suferință. Cu cât pământul este arat mai adânc, cu atât va crește mai bine sămânța și cu atât mai bogată va fi recolta. Așa cum plugul brăzdează pământul în profunzime, curățindu-‐l de buruieni și mărăcini, tot așa suferințele și nenorocirile îl eliberează pe om de problemele meschine ale vieții lumești până ce ajunge la o stare de detașare completă. Starea lui în această lume va fi aceea de fericire divină. Omul ca să spunem așa, nu e copt; căldura focului suferinței îl va maturiza. Privește înapoi spre vremurile trecute și vei descoperi că oamenii cei mai desăvârșiți au suferit cel mai mult.”18
Astfel, suferința este necesară pentru progresul nostru spiritual și prin urmare, dacă i-am înțelege adevărata natură, am întâmpina-o cu bucurie.
“O, FIU AL OMULUI!
Nenorocirea Mea e providența Mea; în aparență este foc și răzbunare, dar în realitate e lumină și îndurare. Grăbește-‐te să-‐i ieși în întâmpinare, ca să poți deveni o lumină eternă și un spirit nemuritor. Aceasta e porunca Mea către tine, urmeaz-‐o așadar.”
Rugăciune pentru încercări și dificultăți
“Doamne, Dumnezeule tu știi că omenirea este înconjurată de suferințe și împresurată de greutăți și necazuri. Fiecare încercare îl asaltează pe om și fiecare vitregie crudă îl atacă ca un șarpe. Nu există pentru el nici adăpost, nici refugiu, decât sub aripa ocrotirii, apărării, vigilenței și pazei Tale.
O, Tu, Cel Milostiv! O, Doamne Dumnezeule! Fă din protecția Ta armura mea, din ocrotirea
Ta scutul meu, din umilința în fața ușii unicității Tale apărarea mea, iar din paza și ocrotirea Ta fortăreața și locuința mea. Ferește-‐mă de ideile mele personale și de poftele mele și
apără-‐mă de orice boală, încercare, greutate și necaz. Tu ești, cu adevărat, Ocrotitorul, Păzitorul, Apărătorul, Îndestulătorul și într-‐adevăr Tu ești Cel mai Milostiv dintre milostivi!” (`Abdu’l-‐Bahá, Bahá’í Prayers, pp. 136-‐13)
Țelul lumii fizice
Tot ce a fost scris până aici în acest capitol este similar cu ceea ce poate fi găsit în Islam și în alte religii. Mulți dintre marii mistici, sfinți și maeștrii spirituali au scris într-‐un mod similar despre nevoia de detașare și virtuțile căii spirituale. Există un paralelism între unele dintre scripturile altor religii și citatele scripturilor bahá’í date mai sus. Diferența adusă de învățăturile baha’i constă în detaliile practice și eșafodajul care este oferit pentru ascensiunea pe calea spirituală.
În multe alte tradiții spirituale aspectele practice ale căii spirituale au fost puse în mâinile unui ghid spiritual: preotul unei comunități, gúrul, șeicul sau ‘murșidul’ unui ordin Sufi, starețul unei mănăstiri. Pentru că lumea a fost recunoscută ca fiind o sursă de distragere de la calea spirituală, în multe tradiții spirituale aderenții acestora au fost sfătuiți să se retragă din lume, fie ca asceți sau într-‐o comunitate monastică. Învățăturile bahá’í sfătuiesc împotriva acestor două aspecte ale căii.
Bahá’u’lláh dezvăluie că folosirea unui ghid spiritual uman este o practică periculoasă. În timp ce există, fără îndoială, conducători spirituali autentici, mulți alții sunt necinstiți sau duc oamenii în eroare. Dumnezeu a rânduit că vremea conducătorilor religioși de profesie-‐ șeic, molá, preot, gúru sau călugăr-‐ a trecut. Fiecare persoană are acum obligația de a citi singur sau singură scripturile și de a afla calea spirituală prin propriile eforturi.
“În toate timpurile, conducătorii religioși și-‐au împiedicat adepții să ajungă la țărmurile salvării eterne căci dețineau frâiele autorității în mâinile lor puternice. Unii, din dorința de a domina, alții, din lipsă de cunoștințe și înțelegere, s-‐au făcut vinovați de spolierea oamenilor. În virtutea autorității lor și cu aprobarea lor, toți profeții lui Dumnezeu au băut din cupa jertfei și s-‐au avântat spre înălțimile gloriei. Ce cruzimi de nedescris au trebuit să îndure acești adevărați Monarhi ai lumii, aceste nestemate ale divine virtuți, din partea celor ce ședeau pe scaunele puterii și erudiției! Mulțumiți cu o stăpânire trecătoare ei s-‐au privat de o suveranitate veșnică. Astfel, ochii lor nu au văzut lumina chipului Celui Preaiubit și nici urechile lor nu au auzit dulcile melodii ale Păsării Dorinței. Din această pricină, conducătorii religioși din fiecare epocă sunt menționați în toate cărțile sfinte.”19
Bahá’u’lláh dezvăluie că, dacă în trecut mănăstirile și ascetismul spiritual ar fi putut avea un rol de jucat, astăzi ele nu mai sunt potrivite.
“Faptele pioase ale călugărilor și preoților din rândul discipolilor Spiritului [Isus]-‐ asupra lui fie pacea lui Dumnezeu-‐ sunt amintite în prezența Lui. În această Zi, totuși, fie ca ei să renunțe la viața de izolare, să își îndrepte pașii către lumea care le e deschisă și să se îndeletnicească cu ceea ce le va aduce folos lor și altora.”20
Dumnezeu afirmă că această lume fizică, departe de a ne împiedica în căutarea noastră spirituală, a fost, de fapt, anume creată pentru ca să ne ajute:
“O, FIU AL DĂRNICIEI!
Din pustiurile neantului, cu lutul poruncii Mele te-‐am făcut să apari și am orânduit pentru formarea ta fiecare atom existent și esența tuturor lucrurilor create. Astfel, cu mult înainte să apari din pântecul mamei tale, ți-‐am hărăzit două izvoare de lapte curat, ochi care să vegheze asupra ta și inimi care să te iubească. Din bunătatea Mea plină de dragoste, la umbra îndurării Mele te-‐am hrănit și te-‐am apărat cu esența milosteniei și bunăvoinței Mele. Și scopul Meu în toate acestea a fost ca să ajungi în împărăția Mea veșnică și să devii demn de darurile mele nevăzute. Tu însă, ai rămas nepăsător și odată ajuns matur, ai nesocotit toate darurile Mele și te-‐ai preocupat de închipuirile tale deșarte, în așa fel încât ai uitat complet de toate și, întorcând spatele porților Prietenului, ai sălășluit la curțile dușmanului Meu.”21
Astfel, scripturile asemuiesc această lume fizică unei uriașe săli de clasă, în care ființele omenești dobândesc educație spirituală. Nu am fost totuși lăsați de unii singuri, ci am avut educatori spirituali, fondatorii religiilor lumii, care ne dau instrucțiunile de care avem nevoie pentru a progresa spiritual. Bahá’u’lláh dezvăluie că modul cel mai bun în care putem realiza acest progres este trăind în lume și nu căutând să ne rupem de ea. Dacă un anumit grad de desprindere de lume poate fi necesar pentru ca să ne rugăm și să medităm, ceea ce toate religiile spun că este important, noi trebuie și să ne implicăm în lume, astfel încât calitățile spirituale pe care căutăm să le dobândim să poată fi desăvârșite. Cum altfel vom știi dacă am dobândit calități spirituale cum ar fi iubirea, încrederea și dragostea de adevăr, dacă nu trăind în lume și punându-‐ne la încercare în condițiile concrete ale vieții de zi cu zi?
O parte a progresului nostru spiritual este disciplina spirituală de a spune rugăciuni zilnice, de a medita, de a ține un post anual și de a respecta alte legi. Acest model de viață ne ajută să păstrăm legătura cu adevărata noastră realitate spirituală și ne conectează cu lumea spirituală care este sursa tăriei noastre. Astfel de legi au fost date în fiecare religie. Bahá’u’lláh a revelat legi similare (vezi “Kitáb-‐i-‐Aqdas”).
În cele din urmă, Bahá’u’lláh ne-‐a oferit o alternativă la comunitățile spirituale ale altor religii, una care să ia locul mănăstirilor și comunităților conduse de stareți, șeici și maeștrii spirituali. El a creat comunitatea bahá’í, o organizație care implică pe fiecare în activități cum ar fi consultația și acțiunea unită pentru servirea altora, activități care ne ajută să dobândim virtuțile pe care ar trebui să căutăm să le dobândim. Idealul unității și mecanismele consultației în comunitatea bahá’í ne obligă să recunoaștem în noi înșine manifestări ale egotismului, sau ale aroganței și să încercăm să le remediem. Idealul consultației ne cere să ne desăvârșim calități cum ar fi răbdarea, toleranța, dreptatea și alte virtuți. În cadrul comunității bahá’í dezvoltarea spirituală devine responsabilitatea și privilegiul fiecăruia, nu doar a unui grup select de călugări sau conducători religioși de profesie.
În organizarea comunității bahá’í, autoritatea și supunerea nu aparțin unor indivizi de tipul molá, șeici, preoți și gúru, ci instituțiilor alese. Pentru călăuzire spirituală, bahá’íi sunt sfătuiți să profite de mecanismele consultației, astfel încât să obțină înțelepciunea colectivă a unui grup de oameni și nu nazurile și cunoașterea comparativ limitată a unui singur individ.
1 Bahá’u’lláh, “Analecte”, CVI.
2 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” prima parte în arabă, nr. 13.
3 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” prima parte în arabă, nr. 56.
4 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” prima parte în arabă, nr. 62.
5 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” a doua parte în persană, nr. 45.
6 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” a doua parte în persană, nr. 20.
7 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” a doua parte în persană, nr. 13.
8 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” a doua parte în persană, nr. 40.
9 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” a doua parte în persană, nr. 14.
10 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” prima parte în arabă, nr. 15.
11 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” a doua parte în persană, nr. 7.
12 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” prima parte în arabă, nr. 5.
13 Bahá’u’lláh, “Analecte”, CXIV.
14 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” a doua parte în persană, nr. 26.
15 Bahá’u’lláh, “Cartea certitudinii,” pp. 124-125.
16 Bahá’u’lláh, “Cartea certitudinii,” pp. 125‐126.
17 Bahá’u’lláh, “Cele Șapte Văi,” Valea Iubirii.
18 `Abdu’l-‐Bahá,’ “Paris Talks” (Cuvântări de la Paris), p.178.
19 Bahá’u’lláh, “Cartea certitudinii,” pp. 15-16.
20 Bahá’u’lláh, “Tablets of Bahá’u’lláh,” p. 24.
21 Bahá’u’lláh, “Cuvinte tainice,” a doua parte în persană, nr. 29.
