Scrisul ca supraviețuire: pentru o femeie bahá’í, poezia a fost cel mai bun prieten în închisoarea iraniană

de Moni Basu, CNN

(CNN) – Soarele apusese deja când femeia cu păr alb și lung coborî scările aceleiași porți de închisoare prin care trecuse cu atâția ani în urmă.

Mahvash Sabet petrecuse un deceniu ce păruse o eternitate în spatele gratiilor și în acea seară părăsea închisoarea Evin din Teheran fără bani sau bunuri asupra ei și fără s-o aștepte cineva.

Autoritățile iraniene au eliberat-o pe Sabet din celula ei cu o zi înainte de termen, puțin după ora 17, limita peste care deținuților nu le mai este permis să dea telefoane în ziua respectivă. Această măsură a fost intenționată, crede ea, pentru a păstra tăcerea asupra întoarcerii ei acasă și a o ține departe de atenția mass-media. Căci Sabet devenise cunoscută la nivel internațional.

Ajunsă în afara închisorii, Sabet a împrumutat un telefon mobil de la un trecător, apoi a așteptat răbdătoare timp de 90 de minute, cât i-a luat soțului ei să traverseze Teheranul prin traficul de la ora de vârf.

Fusese arestată, interogată și torturată pentru credința ei – ea este bahá’í, o religie considerată eretică de Republica Islamică Iran. Împreună cu alți șase membri ai unui consiliu bahá’í neoficial cunoscut sub denumirea de Yaran („Prietenii din Iran”), a fost arestată în 2008.

Convingerile ei bahá’í privind pacea, altruismul și omenia au jucat, fără îndoială, un rol în perseverența de care a dat dovadă în detenție. Însă Sabet s-a mai bazat pe ceva: pe poezie.

„Scrisul,” spune ea, „a devenit mijlocul meu de supraviețuire.”

Își așternea cuvintele pe șervețele și prosoape de hârtie pe care le strecura mai apoi în buzunarele și poșetele celor dragi în timpul prețioaselor vizite „de contact” cu familia, când nu erau despărțiți de obișnuitul geam gros de sticlă.

Cuvintele pe care a reușit să le scoată din închisoare descriau un loc al dezolării care însă nu a reușit să înfrângă spiritul uman.

Aceste cuvinte i-au adus recent lui Sabet recunoașterea din partea PEN International, o asociație mondială a scriitorilor care promovează libertatea de expresie. Poetul Michael Longley, câștigătorul din acest an al premiului PEN Pinter, a numit-o pe Sabet Scriitoarea Internațională a Curajului pe 2017.

„Imaginația ei este ca o rapsodie. Poeziile ei vor să se înalțe în zbor,” a spus Longley la o ceremonie, în Londra.

El a numit încarcerarea lui Sabet „un păcat împotriva luminii” și, citându-l pe William Blake, a adăugat: „Puterea dictatorilor de a reduce scriitorii la tăcere și de a îi întemnița continuă «să stârnească mânia cerurilor».”

Sabet a părăsit Închisoarea Evin pe 18 septembrie, cu o zi înainte de discursul ținut de președintele SUA Donald Trump la ONU, care s-a concentrat și pe Iran. Însă, în realitate, ea „evadase” din închisoare cu mult timp în urmă, după ce a început să scrie.

Ce ne fac ei nouă în acest loc primejdios,
această temniță a pierderii?
Dar ce pot ei să facă unui pumn de țărână
în mijlocul haosului? 

De ne taie venele, roșii lalele se vor îmbujora
ca sângele pe câmpii.
De ne zăvorăsc buzele, gurile a o mie
de muguri de primăvară se vor descătușa. 

„Unde s-a dus viața din ale tale rădăcini?”

Înaintea preluării puterii în Iran de către clerul șiit, Sabet ducea o viață diferită.
Născută Mahvash Shahriyari în orășelul Ardestan, la circa 225 de mile la sud de Teheran, s-a mutat împreună cu familia în capitală pe când era în clasa a cincea.

Și-a luat licența în psihologie, dar a și activat în calitate de cadru didactic și a ajuns directoare în mai multe școli. Cei care o cunosc spun că i-a plăcut mereu să scrie și că s-a descurcat cu cuvintele. Pentru o perioadă, a fost implicată în Comitetul Național pentru Alfabetizare din Iran.

S-a îndrăgostit de Siyvash Sabet, cu care s-a măritat în 1973. Cei doi au avut un fiu, Foroud, și o fiică, Negar.

Însă viața pe care și-o închipuise s-a sfârșit odată cu revoluția islamică.

Credința Bahá’í este o religie monoteistă care se concentrează pe ideea de unitate spirituală a omenirii. A fost întemeiată în sec. al XIX-lea în teritoriul pe care se întindea atunci Persia și are milioane de adepți în întreaga lume, dintre care 300.000 locuiesc în Iran.

Însă clerul șiit din Iran consideră această credință o blasfemie, deoarece întemeietorul ei, Bahá’u’lláh, s-a proclamat a fi profet al lui Dumnezeu, iar musulmanii cred că Profetul Mahomed a fost ultimul astfel de profet. De aceea, începând cu 1979, viața bahá’ílor din Iran s-a deteriorat continuu.

Iranul a interzis această religie, iar bahá’íi – cea mai numeroasă minoritate religioasă din țară – s-au confruntat cu persecuții în toate laturile vieții. Cimitirele bahá’í au fost profanate, iar căsătoriile bahá’ílor nu sunt recunoscute.

Conform Amnesty International, guvernul iranian le refuză în mod cotidian bahá’ílor „drepturi egale la educație, muncă și un standard decent de trai, restricționându-le accesul la piața forței de muncă și la beneficii.”

Sabet a fost concediată din postul de directoare de școală și i s-a interzis permanent angajarea în educația publică. În cele din urmă, ea a devenit directoarea Institutului Bahá’í de Educație Superioară, creat în sprijinul studenților bahá’í care au fost excluși din sistemul public de învățământ superior iranian.

La 6 martie 2008, Ministerul Informațiilor și Securității Naționale a reținut-o pe Sabet. A urmat un arest mai bine de doi ani, fără o audiere corespunzătoare. În final, un tribunal revoluționar i-a condamnat pe ea și pe încă șase lideri bahá’í la 20 de ani de închisoare, ulterior sentința fiind redusă la 10 ani. Au fost acuzați, printre altele, de spionaj în favoarea Israelului și de propagandă împotriva Republicii Islamice.

A fost un verdict pe care Amnesty International l-a numit „o manifestare incriminantă a discriminării adânc înrădăcinate la care sunt supuși bahá’íi din partea autorităților iraniene.”

Una dintre avocatele lui Sabet, Mahnaz Parakand, își amintește de prima ei întâlnire cu acuzata în februarie 2009. Aceasta era încătușată împreună cu Fariba Kamalabadi, o altă lideră bahá’í.

Cele două femei nu s-au plâns și nu au vorbit despre ele însele, își aduce aminte Parakand, însă avocata și-a dat seama, după culoarea pielii lor, că fuseseră lipsite de lumină naturală și de aer curat.

„Dar, în ciuda tuturor greutăților, voința le-a rămas intactă, ele fiind hotărâte să renunțe și la viață, dacă era necesar, în numele credinței,” avea să scrie ulterior Parakand.

Cam în aceeași perioadă, autoritățile iraniene au arestat-o pe jurnalista americană Roxana Saberi și au ținut-o în închisoarea Evin timp de 101 zile. Saberi a împărțit celula cu Sabet și Kamalabadi.

„Ele m-au învățat ceea ce numeau transformarea provocărilor în oportunități – m-au învățat să profit la maximum de situațiile grele și să cresc din necazuri,” a scris Saberi despre întâlnirea dintre ele.

„Ne formaserăm o rutină zilnică, în care citeam cărțile care ne-au fost permise în final și le discutam; făceam mișcare în celula noastră de mici dimensiuni; și ne rugam – ele în felul lor și eu în al meu.    M-au rugat să le învăț engleza și erau dornice să deprindă vocabularul cumpărăturilor, gătitului și călătoriilor. Mi-au spus că aveau să folosească noile cuvinte într-o bună zi, când vor călători în străinătate. În același timp însă, cele două femei mi-au spus că nu își doresc să locuiască în altă țară. Considerau că este de datoria lor să îi slujească nu doar pe bahá’í, ci și pe toți iranienii.”

„Mai târziu, când am intrat în greva foamei, Mahvash și Fariba îmi spălau de mână hainele, după ce am rămas fără energie, și îmi spuneau povești ca să mă facă să nu mă mai gândesc la stomac. Bunătatea și iubirea lor m-au susținut.”

La Evin au ajuns mii de prizonieri politici iranieni. Unii s-au prăbușit în durere sufletească, alții au cedat, dar nu și Sabet.

A fost închisă într-o celulă comună de 4×6 metri din Secția 209 a închisorii Evin, un pavilion celebru prin faptul că adăpostea vinovații de infracțiuni de opinie. Ferestrele mici erau astupate cu un metal care nu lăsa lumina să intre aproape deloc. Adesea, se culca pe podeaua rece de ciment, chiar și în toiul iernii. A fost supusă la interogatorii care durau toată noaptea și chiar la mai rău: la tortură. Mai bine de doi ani din cei zece ani de sentință i-a petrecut în izolare.

După eliberare, i-am scris lui Sabet ca s-o întreb despre detenție, despre poeziile ei și despre cum a supraviețuit.

„O închisoare nu înseamnă doar ziduri înalte și sârmă ghimpată. Efectele sunt mult mai adânci și mult mai complexe decât barierele exterioare,” a spus Sabet într-un răspuns tradus și trimis prin      e-mail ca reacție la întrebările mele.

Ea arată că detenția a făcut-o să rupă orice legătură, chiar și cu propriile simțuri ale văzului, gustului, atingerii și auzului, în așa măsură încât privațiunile senzoriale au început să o transforme într-o legumă.

„Te lasă într-o stare intermediară, între viață și moarte, și pur și simplu te hrănesc ca să nu mori,” spune ea. „Și, în tot acest timp, te interoghează. Îți aruncă în față acuzații false iar și iar. Te acuză, te amenință, te jignesc, te înjură și te umilesc. Și trebuie să suporți toate astea știind că pot duce la noi învinuiri, noi capete de acuzare și la prelungirea detenției.”

Însă a mai fost un lucru încă și mai greu de îndurat, spune Sabet.

„Mai cumplit decât acestea a fost faptul că voiau să mă facă să uit cine sunt. Voiau să uit lucrurile în care credeam și identitatea mea.”

Sabet căuta semne ale speranței în cele mai mici lucruri – o vrabie ce își lua zborul sau un ciulin ce creștea dintr-o crăpătură a asfaltului. Și a început să le aștearnă pe hârtie.

 

Și mi-am spus,
„Ești oare mai prejos de o buruiană?
Unde s-a dus viața din ale tale rădăcini?
Unde e creșterea din frunzele tale? Tulpina ta? Nu freamătă nimic în tine? Atunci rușine!”
Și așa am simțit cum pulsația sevei
Spiritului izbucnește pe dinăuntru.

„Nu-mi pot ei lua ceea ce nu voi pierde nicicând”

La început, povestește Sabet, a scris poezii pentru familia ei. Voia să îi facă să se simtă mai bine.

„Nu voiam ca ei să sufere pentru mine; voiam să nu le mai pară rău pentru situația mea,” spune ea.

„Însă, nu peste mult timp, poeziile au început să îmi ușureze și mie suferința. Am descoperit că îmi pot exprima cele mai profunde sentimente prin poezie. Versurile s-au dovedit capabile să îmi cuprindă nefericirea și suferința, chinul de a fi despărțită de prieteni și familie. În plus, pe lângă faptul că îmi imortalizau dureroasele momente de criză, ele au devenit și locul în care îmi puteam înregistra micile victorii.”

A descoperit că putea să își liniștească mânia și durerea dacă le exprima într-o poezie. Cuvintele i-au permis să uite de durerea sufletească și de amărăciune și să treacă peste dezamăgiri. Ele au curățat „inima mea de rugină și mi-au redat tăria sufletească,” spune Sabet.

Oare de ce, în ciuda zgâlțâielilor și tremurărilor ei,
lumea cu susu-n jos de aici nu poate face
inima-mi vibrantă să simtă durere? 

…Dacă nu am murit aici este pentru că
nu-mi pot ei lua ceea ce nu voi pierde nicicând.

Sabet mărturisește însă că a scris și pentru a-și putea aminti experiențele trăite. Avea la îndemână un pix și un carnețel și scria în fiecare zi. În închisoare, poezia a devenit prietena ei cea mai bună.

…Iată de ce am nevoie de un balsam ca să înmiresmez
această pâine cu gust de camfor.
O flacără ca să luminez aceste chipuri galbene.
O răsuflare ca să ridic aceste capete.

„Și am văzut cu ochii mei”

Versurile lirice ale lui Sabet, scoase din Evin de către vizitatorii ei, au ajuns la o rudă, romanciera Bahiyyih Nakhjavani, în primăvara lui 2011.

Părinții lui Nakhjavani, bahá’í proeminenți la rândul lor, au părăsit Iranul în 1951 și și-au crescut fiica în Uganda și în Marea Britanie. În 2003, Violette și Ali Nakhjavani s-au retras într-un oraș de la periferia Strasbourgului, în Franța. Acolo au primit primul plic conținând câteva poezii ale lui Sabet, tehnoredactate în persană.

Violette i le-a citit lui Bahiyyih, care are cunoștințe limitate de persană. Poeziile au continuat să sosească, iar mama și fiica le traduceau și le adaptau pe fiecare, astfel încât să aibă sens în engleză.

A fost un efort făcut cu dragoste, într-atât de emoționate au fost de puterea versurilor lui Sabet. Erau, după cum s-a exprimat Bahiyyih la telefon, „delicate și neacuzatoare.”

„Ca mulți perși, [Sabet] avea poezia în sânge, însă nu se considerase niciodată o poetă,” spune Nakhvajani. „Cuvintele ei m-au făcut să-mi dea lacrimile – nu numai din cauza condițiilor groaznice pe care le descria, ci și datorită compasiunii pe care o arăta.”

„Pur și simplu încerca să își insufle o doză de optimism sieși și celorlalți, în măsura în care asta era posibil în spatele acelor ziduri.”

Una dintre poezii le-a emoționat în mod deosebit pe Violette și Bahiyyih: era despre o femeie care a murit în închisoare. Sabet urmărise un gardian îndesându-i trupul într-un sac, ca și cum ar fi fost o creangă uscată de ace de pin.

Tot ce au spus a fost – ei bine,
Sărmana femeie e în sfârșit liberă –
Și am văzut cu ochii mei.
Bocceaua ei de lucruri, atât de fragilă,
Că o furnică ar fi putut-o duce ca pe o boabă de grâu –
Și am văzut cu ochii mei.
Mâncarea ei, o firmitură de pâine, atât de mică,
Că un vierme de apă ar fi putut-o înghiți –
Și am văzut cu ochii mei.

„Mama mea a spus «Trebuie să scoatem lucrurile astea la iveală»,” povestește Nakhjavani.

„Au pus-o pe femeie într-un sac și au dus-o de acolo. Fără nume. Nu însemna nimic pentru nimeni pe lume, însă a fost imortalizată de compasiunea unui martor ocular – Mahvash.”

Deși nu a fost ușor pentru Nakhjavani să se lanseze într-un proiect de traducere de poezie din persană, a simțit că trebuie să o facă. Mama ei a murit la un an după ce au început, așa că tatăl ei a preluat rolul de traducător.

„A trebuit să fac toate acestea pentru femeia cea fără de nume. Și pentru mama mea,” spune Nakhjavani. „Mahvash stă mărturie pentru toate femeile care au murit fără de nume în întreaga lume.”

Poeme din închisoare (Prison Poems) a fost publicată în 2013. Conține circa 70 de creații ale lui Sabet.

„Acest proiect mă face să mă închin în fața ei,” spune Nakhjavani. „Dacă aș fi fost în locul ei, nu cred că aș fi avut acest curaj.”

Și astfel, cuvintele lui Sabet au supraviețuit zidurilor închisorii și apoi au depășit barierele traducerii, interpretării, reconstruirii și aproprierii de către altă limbă, devenind cunoscute lumii întregi.

Deși picioarele-ți sunt rădăcini,
Tânjești după cer;
Deși ești soră cu țărâna,
Visezi să zbori către înalt.

„Rămâi aproape, ca să ne regăsim”

În seara aceea de septembrie când detenția lui Sabet s-a sfârșit, a pășit afară din Evin purtând un batic violet. Cât a stat în închisoare nu s-a tuns niciodată. La intrare, era șatenă, cu părul până la umeri; la ieșire, avea un păr alb până-n brâu.

Sabet a fost măcinată de îndoieli și de nefericire pe dinăuntru. Neliniștile i-au răpit din bucuria de a-i revedea pe cei dragi.

Văzând fotografiile lui Sabet din seara eliberării, Nakhvajani a fost uimită de cât de grațioasă era, chiar și după atâția ani de închisoare. Prima ei declarație publică s-a axat nu pe propria ei suferință, ci pe dorința ca și tovarășii ei de detenție să fie eliberați.

Apoi s-a urcat în mașină și s-a întors în Teheran, alături de soțul ei.

Acasă era frumos
Și toată lumea avea lucruri de făcut.
Rugăciunile tale rostite acolo aveau gust de veșnicie.

Însă totul era nou pentru ea.

Nu a știut ce să facă cu banii pe care i i-a dat soțul ei. A fost uimită de noile tehnologii care s-au impus cât timp a stat în spatele gratiilor. Îi era teamă de spațiile deschise; și nici în propria casă nu se simțea în siguranță. Erau oare camere de luat vederi care îi înregistrau mișcările? O urmărea mereu cineva, așa cum se întâmpla la Evin?

Familia ei se mutase într-o altă casă și aceasta i se părea la fel de străină ca o cameră de hotel, deși uneori mai identifica rămășițe ale vechii ei vieți: câte o fotografie, câte o tavă. Dar cele mai multe obiecte îi erau necunoscute.

„Aveam lucrul ăsta înainte?” întreba ea. „Pe ăsta de unde îl avem?”

„Nu-ți amintești?” o întrebau membrii familiei.

Dar ea nu-și amintea…

Cele mai multe rochii din dulap erau noi. Și, când a recunoscut totuși una, a fost năpădită de tristețe. Îi amintea de un trecut pe care fusese forțată să îl lase în urmă.

„A trebuit să dau uitării toate obiceiurile mele,” explică Sabet. „A trebuit să mă adaptez ca să trăiesc pe o pătură subțire, pe jos. Acolo făceam totul. Stăteam pe pătura aceea, mâncam, citeam, scriam și mă rugam pe pătura aceea. Și, în final, dormeam pe ea.”

Totuși, nu acuză pe nimeni pentru calvarul la care a fost supusă.

„Eu sunt o bahá’í, iar bahá’íi sunt încurajați să nu îi privească pe oameni ca dușmani,” spune ea. „Sunt îndemnați să nu nutrească resentimente și să nu poarte pică nimănui… Trebuie să depună eforturi pentru a găsi ceva de iubit în fiecare și să respecte pe fiecare.

Depun eforturi pentru a atinge acest ideal? Nu reușesc întotdeauna, dar încerc.”

Pe când era închisă la Evin, PEN International a hotărât să o distingă pe Sabet cu titlul Scriitoarea Curajului pe 2017. A fost profund emoționată de această recunoaștere, dar nu a știut, la primirea veștii, că, în seara decernării, avea să fie în libertate, având posibilitatea să trimită o declarație de recepție.

Nakhjavani s-a deplasat la Londra ca să citească această declarație în numele lui Sabet.

„Am petrecut 10 ani din viață în spatele gratiilor și, la reîntoarcerea în lume, îmi este acordat acest premiu incredibil. Este o minune pentru mine. Și un mister.

Revenirea la lumină după 10 ani lungi de întuneric nu a fost ușoară. Schimbările pe care le văd pretutindeni în jurul meu sunt cu adevărat uimitoare. Ritmul vieții este copleșitor. Dar cel mai greu lucru pentru mine este să știu că, în timp ce eu umblu liberă, mulți alți prieteni și colegi sunt încă în spatele gratiilor. Așa că sentimentul meu de surpriză plăcută este umbrit de neliniște. În acest moment, sunt sfâșiată între bucurie și tristețe…”

În prezent, ca și în perioada petrecută la Evin, poezia îi încălzește inima lui Sabet. Se simte cuprinsă de „o nespusă bucurie” atunci când se întâlnește cu cei care i-au citit versurile și care înțeleg ce a vrut să spună.

La câteva săptămâni după ceremonia PEN, Sabet s-a regăsit cu Fariba Kamalabadi, a doua membră a Yaran care a fost eliberată. Comunitatea Internațională Bahá’í estimează că și ceilalți cinci lideri vor fi eliberați curând.

Una dintre poeziile lui Sabet o omagiază pe fosta ei colegă de celulă:

Dragei mele Fariba

Cum aș putea,
fără oglinda ta,
să știu cine sunt cu adevărat?
Rămâi aproape, ca să ne regăsim
Și mereu împreună să fim.

În fiece dimineață
îmi simt trupul topindu-se,
scurgându-se și prinzând viață
când mă arunc în izvoarele cristaline
ale undelor inimii tale. 

Sabet nu mai este în închisoare, dar nu este liberă.

Cel puțin nu în Iran, unde persecuțiile împotriva bahá’ílor nu numai că nu au încetat, ci s-au și înrăutățit, conform unui raport dat publicității de Comunitatea Internațională Bahá’í.

„Bahá’íi din Iran continuă să se confrunte cu presiuni cotidiene menite să ducă la eradicarea lor ca entitate viabilă în propria lor țară,” spune Diane Ala’i, reprezentanta organizației pe lângă ONU.

Circa 100 de bahá’í lâncezesc în continuare în închisorile iraniene, singurul motiv pentru care se află acolo fiind, după sursele bahá’í, convingerile lor religioase.

Sabet este cu gândul la ei, în vreme ce se străduiește să pună la loc fragmentele unei vieți întrerupte. Se gândește la deținuții care sunt încă la Evin. La cei care au supraviețuit. Dar și la cei care nu au supraviețuit.

Sau poate că cineva a dus-o să-L vadă pe Dumnezeu
Undeva în tărâmurile din ceruri.
Și poate că El i-a oferit un adăpost acolo,
Un prag pe care să-l poată numi al ei
Și i-a oferit destul loc cât să fie fericită,
Cât să aibă parte de pace și să guste dragostea. 

Și poate că măcar Dumnezeu i-a crezut suferințele.