Sa ne ajutam copiii in tranzitia catre maturitate

Să ne ajutăm copiii în tranziția către maturitate

Veronica Solano • 20 noiembrie 2018

Opiniile exprimate în conținutul nostru reflectă perspective individuale și nu reprezintă opiniile oficiale ale Credinței Bahá’í.

Fiica noastră cea mică se află la doar un pas de adolescență, în pragul unei etape noi – și uneori problematice – a vieții.

Ca mulți alți părinți ai căror copii sunt la această vârstă, și noi suntem îngrijorați cu privire la starea actuală a societății. Cum ne putem apăra copiii de valurile de prejudecată care îi asaltează din toate părțile, oriunde s-ar duce? Cum putem să îi ajutăm să înfrunte cruzimea fără a deveni ei înșiși necruțători? Cum putem să îi învățăm să iubească omenirea, dar și să se protejeze de influențele negative ale acesteia? Soțul meu și cu mine, alături de numeroși prieteni ai noștri, ne punem genul acesta de întrebări tot timpul.

Avem o mare răspundere ca părinți și știm că această răspundere nu încetează în momentul în care găsim o școală de calitate pentru copiii noștri. Nici asigurarea unui mediu familial pozitiv nu pare să mai fie de ajuns. Copiii noștri, ne-am dat noi seama, au, de fapt, nevoie de o comunitate în care să poată exersa valorile și talentele pe care noi îi ajutăm să și le dezvolte. Învățăturile bahá’í ne arată următoarele:

Părinții au răspunderea de a le asigura copiilor educația și, în măsura posibilului, de a le oferi sprijinul material necesar formării teoretice sau profesionale până ce aceștia ajung la anii tinereții; și în această perioadă, părinții continuă să le ofere călăuzire morală și practică, după cum o cere rolul lor părintesc și având în vedere obligația spirituală pe care o împărtășesc cu copiii lor bahá’í. – Casa Universală a Dreptății, 28 octombrie 1992

Astfel, trebuie să ne educăm pe noi înșine și să îi educăm și pe copiii noștri și, în același timp, trebuie să le oferim călăuzire morală.

Cu câțiva ani în urmă, am avut grupuri de juniori în orașul nostru; adresate copiilor cu vârsta între 12 și 15 ani, aceste grupuri îi ajutau să își dezvolte capacitățile de percepție spirituală și de reflecție prin studiul de grup al unor teme profunde și prin serviciul adus comunității. Am constatat atunci că, într-un astfel de mediu, copiii aflați la începutul adolescenței formează prietenii solide cu tovarășii lor și cu tinerii mai mari care îndeplinesc rolul de „animatori” ai grupului și contribuie la coordonarea activităților sale.

Grupurile de juniori organizate în orașul nostru ne-au demonstrat în mod nemijlocit cât de benefice sunt pentru acești copii, ajutându-i să înfrunte furtunile care apar în mod inevitabil în momentul părăsirii vârstei copilăriei și al intrării în anii agitați ai adolescenței. Acest grup de vârstă reprezintă, potrivit Casei Universale a Dreptății:

…un grup special cu nevoi speciale, deoarece se află undeva între copilărie și tinerețe, la o vârstă când se produc numeroase schimbări înăuntrul membrilor săi. Dedicându-le o atenție creativă, trebuie să îi implicăm în programe de activități care le captează interesele, le modelează capacitățile de predare și de servire și îi angajează în interacțiuni sociale cu tineri mai mari… – Către bahá’íi lumii, aprilie 2000

Fiica noastră are nevoie de aceste tipuri de interacțiuni sociale și de programe de activități. Pe măsură ce ea se apropia de adolescență, noi ne-am dat seama că în orașul nostru nu exista un grup din care să facă parte. Am întrebat-o ce părere avea despre perspectiva ca noi să înființăm un asemenea grup și dacă puteam să o invităm și pe una dintre cele mai bune prietene ale sale. Eram siguri că amândurora le-ar fi plăcut să facă parte dintr-un grup. Un tânăr din comunitatea noastră care avea experiență ca animator s-a angajat să ne ajute.

Știam că va fi nevoie de colaborare ca să formăm grupul. Am contactat câteva mame ale copiilor de la școală și din cartier și am mers împreună la ele să le explicăm conceptul programului pentru juniori și să îi invităm pe copii să participe. Deoarece ne aflam la mijlocul anului școlar, mulți dintre copii erau deja implicați în alte activități extrașcolare (fotbal, școala de duminică etc.), așa că a fost o adevărată provocare să găsim o oră când grupul să se poată reuni.

Prima activitate a grupului a fost o vizită la un cămin de bătrâni din oraș. Din mai multe motive logistice, numai doi juniori au reușit să meargă acolo împreună cu animatorul: fiica mea și prietena ei. Și-au petrecut după-amiaza vizitându-i pe seniori și vorbind cu ei. Această experiență le-a emoționat pe fete. Întoarsă acasă, fiica noastră avea o nouă lumină în ochi.

În ziua de azi, când societatea poate înăspri inimile copiilor noștri de la o vârstă fragedă, ne‑am simțit încurajați când am văzut acea lumină ce fusese aprinsă de serviciul adus semenilor.

Ca părinți, trebuie să dedicăm mai multă atenție și mai mult efort dezvoltării comunității noastre, în slujba binelui omenirii și, în special, în slujba binelui propriilor noștri copii. Poate că nu suntem încă pregătiți să gestionăm aceste grupuri, însă putem crea ocazii pentru ca astfel de activități să se dezvolte în sânul comunităților noastre. Putem să ne punem casa la dispoziție pentru întâlniri, putem să le asigurăm transport copiilor, putem să îi invităm pe copiii prietenilor noștri la noi și putem discuta periodic cu animatorul pentru a vedea cum se descurcă grupul și de ce are nevoie. Aflând cum funcționează aceste activități, ne putem oferi și noi ajutorul.

În prezent, grupul continuă să invite noi prieteni și, deși a întâmpinat greutăți în a se reuni în fiecare săptămână, activitatea merge mai departe. Acesta este genul de efort pe care ni-l dorim pentru fiica noastră; astfel, ea își poate da seama că toate lucrurile bune din viață se obțin cu efort și perseverență. E un subiect pe care îl abordăm mereu acasă, însă acum, datorită grupului de juniori, ea învață și în mod direct acest adevăr, alături de prietenii ei.

Anul viitor va aduce cu siguranță noi provocări pentru noi, însă, datorită noului grup și animatorului său, știu că nu suntem singuri.