Prelegere a d-lui Dr. Adib Taherzadeh
13 iunie 2018
Puterea unitatii: dincolo de prejudecati si rasism
13 iunie 2018
Problematica iertării – pretext pentru câteva reflecții despre calitățile umane în stiință si religie
Lucrarea îsi propune câteva reflecții asupra unei posibile articulări între două tipuri de imbaj – cel stiințific (psihologic/psihanalitic) si cel religios, despre aceeasi realitate, o realitate pe care ambele domenii o revendică: psihismul uman sau sufletul si calitățile sau atributele sale. Evident, scopul lucrării este doar de a iniția un altfel de dialog între cele două abordări, independent de dogme dar ținând cont că dintotdeauna, cele mai mari realizări ale religiei au fost cele de natură morală si, pe de altă parte, cu o perspectivă critică asupra adevărurilor stiințifice care sunt întotdeauna parțiale si mereu perfectibile.
În acest context, religia Baha’i1 prezintă un interes aparte si motive întemeiate de reflecție psihologică. Unul dintre principiile fundamentale ale acestei religii, surprinzător poate pentru orice gândire nepărtinitoare, este legat de unitatea si armonia dintre stiință si religie. Acest principiu are consecințe importante atât la nivel individual cât si social. Departe de o gândire dihotomică despre un plan material si unul spiritual sau despre un tip de gândire „realist” materialist sau „realist” spiritual si în cele din urmă depasind conflictul artificial între stiință si religie, propunerea e ca cele două abordări să meargă mână în mână în cercetarea aceleiasi realități:
„Vedem stiința ca pe o aripă, iar religia ca pe cealaltă aripă; o pasăre are nevoie de ambele aripi pentru a zbura; una singură e inutilă. Orice religie care contrazice stiința sau care i se opune nu este altceva decât ignoranță – căci ignoranța este opusul cunoasterii… Religia care constă doar în ritualuri si ceremonii nu reprezintă adevărul. Haideți să ne străduim cu seriozitate si să mijlocim armonia dintre stiință si religie… Ceea ce inteligența umană nu poate înțelege, religia nu ar trebui să accepte. Religia si stiința merg mână în mână, iar orice religie contrară stiinței nu reprezintă adevărul… Cântăriți bine în balanța rațiunii si a stiinței tot ceea ce vă este prezentat drept religie. Dacă trece acest test, poate fi acceptată căci reprezintă adevărul! Dacă nu, trebuie respinsă căci este doar ignoranță” (Abdu’l-Baha, 2000)
Lucrarea îsi propune o explorare mai generală în jurul problematicii valorilor umane si o recuperare a acestei dimensiuni a omului, un subiect cvasi-neabordat în psihanaliză sau doar vag atins în examinarile clasice ale uneia dintre instanțele psihice – supraeul. Problematica iertării va fi asadar un pretext si un caz particular de examinat pentru o reflecție mai largă asupra calităților general umane sau a ceea ce numim în sens larg virtuți.
Iertarea nu a fost un subiect explorat îndeajuns în psihanaliză. Dimpotrivă, pare să fi fost multă vreme omis din preocupările psihanalitice, fapt curios atâta vreme cât unul dintre subiectele cele mai examinate este cel al traumei si, de cele mai multe ori, al traumei în context relațional.
În scrierile lui Freud, termenul apare doar de câteva ori si doar în contexte colocviale. La fel de curioasă este absența din preocuparile sale si a altor noțiuni precum rusinea de exemplu. Interesant de remarcat faptul că, dacă unele subiecte nu au făcut interesul inițial al lui Freud, ele nu se regăsesc ulterior decât foarte timid sau foarte târziu în preocuparile analistilor postfreudieni. Simptomatic acest obicei îndelungat de a porni orice cercetare psihanalitica citând opera lui Freud, iar dacă întemeietorul psihanalizei nu a abordat un anumit subiect, acel subiect a rămas multa vreme omis.
Un alt argument pentru care iertarea pare că a scăpat reflecției psihanalitice poate că ține de natura destul de hibridă a conceptului, implicând dimensiuni atât psihologice cât si sociale, antropologice sau religioase. Fiind interesată în mod particular de clinică si de problematici individuale, reflecțiile psihanalitice asupra fenomenelor sociale au fost mereu un punct vulnerabil. Reticența psihanalizei față de nou precum si preocuparile predilecte pentru anumite domenii explorabile la nesfârsit – precum relațiile precoce mamă-bebelus – au crescut de asemenea riscul omisiunii examinării altor dimensiuni ale psihismului din teoriile psihanalitice.
Atenția exclusivă acordată psihismului individual si maladiilor acestuia a condus la psihopatologizari câteodată excesive ale unor dimensiuni ce țin mai degrabă de vitalitate, precum curajul sau a unor trăsături eminamente pozitive precum altruismul, onestitatea, umorul, simțul dreptății sau înțelepciunea. Poate că rădăcinile acestui tip de atitudine se găsesc în scepticismul si pesimismul lui Freud față de natura umană exprimată de pildă în corespondența cu Einstein despre cauzele războiului sau în observații precum aceasta: „majoritatea persoanelor sentimentale, prietenii umanitații si iubitorii de animale au evoluat din mici sadici si chinuitori de animale”. Întregi populații ale omenirii, sau pături sociale, în vizunea sa, „nu sunt bune pentru nimic în viață”, pe lângă faptul că sunt „lenese si lipsite de inteligență”.
Si într-un alt text mai târziu: „Credința într-o natură bună a oamenilor este doar una dintre acele iluzii rele prin care omenirea speră că îsi va înfrumuseța viața si si-o va face mai usoară, când în realitate nu va face decat mai rău.” (1927, 1932)
Acest tip de atitudine si perspectivă asupra naturii umane a fost preluat de la o generație de gânditori la alta, asimilat social si cultural si confirmat prin însăsi rezultatele sale. Într-un cadru conceptual în care conflictul este văzut drept inerent naturii umane nu ne putem astepta sa avem altceva decât conflict ca în analogia societății cu o junglă, de pildă. Problema iertării într-o astfel de perspectivă devine o falsă problemă, singura funcționare posibilă fiind cea conformă cu primitiva lege a talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Iertarea ar fi probabil mai lesne de gândit dacă am asimila un alt cadru conceptual despre natura umană si despre relațiile dintre oameni. Într-o analogie alternativă la cea a junglei, am putea compara societatea umană cu organismul uman în care organele nu se concurează ci se completează, iar dacă o parte suferă, întregul suferă. Putem privi la fel societatea, ca pe un organism viu ale carui celule, extrem de diversificate nu fac competiție, nici conflict, ci colaborează în vederea servirii aceluiasi scop – viața.
Posibil că, pe lângă cele câteva motive expuse mai sus pentru care psihanaliza a omis examinarea unor aspecte ale psihismului să mai adăugăm unul: stadiul relativ incipient de dezvoltare al unei stiințe care probabil va avea încă multe de spus despre propriul domeniu de cercetare, psihismul uman, un domeniu cvasi-infinit.
Dacă cu unele discipline precum medicina, pedagogia, filozofia sau antropologia colaborarea a fost posibilă mai demult sau chiar de la început, recent a început un dialog al psihanalizei si cu alte abordări sau discipline care au dezvoltat mijloace diferite dar nu mai puțin eficiente de cercetare precum neurostiințele sau psihologia cognitiv- comportamentală. O să încercăm aici o articulare în plus, cu o disciplină (să îi zicem asa) care a avut dintotdeauna pretenția ca sufletul uman este domeniul său: religia. Iată expresia unei astfel de pretenții in scrierile Baha’i:
„O fiu al omului! Tu esti domeniul Meu, iar domeniul Meu nu piere; de ce te temi că vei pieri? Tu esti lumina Mea, iar lumina Mea nu se va stinge vreodată; de ce te temi că te vei stinge? Tu esti slava Mea, iar slava Mea nu dispare; tu esti vesmântul Meu, iar vesmântul Meu nu se va ponosi vreodată. Rămâi statornic în iubirea pentru Mine pentru a Mă putea regăsi pe tărâmul gloriei” (Baha’u’llah – Cuvinte Tainice)
Dintotdeauna, cele mai mari realizări ale religiei au fost cele de natură morală. Prin învățăturile religiilor si prin exemplele unor oameni ale căror vieți au fost iluminate de aceste învățături, populații întregi, din toate timpurile si din toate zonele lumii si-au dezvoltat capacitatea de a iubi.
Au învățat să îmblânzească partea animalică a naturii umane, au învățat să renunțe într-o anumită măsură la propriile interese pentru interesul comun, au învățat iertarea, generozitatea, încrederea precum si utilizarea resurselor în serviciul progresului civilizației. Desi fiecare mare religie de astăzi a apărut în forme foarte discrete si întâmpinând mari opresiuni si persecuții, în timp ele au devenit suverane, datorită lor cunoasterea a progresat, artele au înflorit si mari civilizații au fost clădite pe valorile promovate de fiecare dintre ele. Au fost inventate sisteme instituționale care să traducă valorile morale în norme sociale aplicabile la scară largă. Obscurantismul creat de acumulările dogmatice, luptele pentru influență si putere si dezbinările sectare nu au reusit totusi să înnabuse impulsurile spirituale lansate de figuri transcendente precum Krishna, Moise, Buddha, Zoroastru, Iisus sau Mohamed ale căror învățături au civilizat caracterul uman.
Tocmai pentru că avem de-a face cu o problematică atât de complexă si abordabilă la limita dintre diferite domenii ale cunoasterii vom discuta mai întâi despre câteva premise epistemologice si apoi cateva reflecții asupra raporturilor dintre religie si stiință.
Richard Bernstein, un strălucit gânditor, în cartea sa intitulată „Dincolo de obiectivism si relativism: stiința, hermeneutica si practica” (1983), observă că viața culturală si intelectuală modernă este afectată de un anumit disconfort care a contaminat aproape toate disciplinele si s-a
răspândit în aproape toate aspectele vieții sociale. Sursa acestui disconfort, spune el, este reprezentată de opoziția dintre obiectivism – conform căruia cunoasterea trebuie fundamentată pe o bază solidă, sigură si relativism – care consideră că adevărul si cunoasterea țin de contexte particulare, izolate. Aceasta opoziție, susține Bernstein, se manifestă într-o serie întreagă de contraste: rațional versus irațional, obiectiv versus subiectiv, realism versus antirealism. Bernstein urmareste în lucrarea sa sursele acestei tensiuni si descoperă un model, un pattern care s-a tot repetat de-a lungul istoriei gândirii occidentale. Astfel, orice încercare de a fundamenta cunoasterea pe o bază solidă a fost însoțită de elaborarea unei metode care să conducă la adevăr si să îl confirme. Ne sprijinim aici pe distincția de care o face Mortimer Adler (1997) între cunoastere si opinie. Cunoasterea, zice Adler, nu poate fi decât adevărată pe când opiniile pot fi adevărate sau false. Sintagma „cunoasterea adevărată” e un pleonasm. Asadar, odată cu progresul cunoasterii s-au elaborat si metode pentru validarea si distingerea ei de simplele opinii.
Dar, zice Bernstein, în acelasi timp, s-au elaborat contra-argumente care s-au opus pretenției de validitate a metodei, deschizând astfel porțile largi ale dubiului.
De la Socrate până la Freud, istoria gândirii occidentale urmează acest model în care, întâlnirile repetate dintre abordările obiectiviste si cele relativiste au conturat o atmosfera marcată de ceea ce Bernstein numeste „angoasă carteziană”. Acestă sintagmă nu este un construct al lui Descartes sau al urmasilor săi ci caracterizează un mod de gândire dezvoltat de-a lungul timpului în gândirea occidentală. Descartes îsi începe Meditațiile (Meditationes de prima philosophia) evocând dubiul legat de fundamentul întregii cunoasteri, în căutarea unei noi fundații pe care să edifice adevărul: Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum. Argumentația carteziană conduce treptat către un mare si seducator clivaj sau „ori/ori”. Ori există un suport pentru existența noastră si un fundament absolut pentru cunoastere, ori nu putem evita forțele întunecate care ne învăluie, fantasmele, nebunia, haosul intelectual si moral. Premisa lui Bernstein este că această alegere forțată între obiectivism si relativism a definit cadrul dominant al gândirii asupra raționalității umane, cel puțin în gândirea occidentală. El susține totodată necesitatea exorcizării acestei angoase carteziene si eliberarea din forța ei de seducție, căutând un model dincolo de obiectivism si relativism. Odată cu Descartes si cu instaurarea raționalismului începe ceea ce Max Weber a numit „dezvrăjirea lumii”, culminând în secolul XVIII cu un tip de gândire „instrumentală” care va detrona simbolul, mitul (genezei) va fi înlocuit de concept (evoluționism), iar Dumnezeu va fi înlocuit cu natura. Interesant totusi de remarcat cum această miscare de respingere a divinității si înlocuirea Lui cu natura a condus în prezent la o societate aflată în conflict violent tocmai cu natura.
Suntem în plină epocă pozitivistă când, odată cu Freud si cu nasterea psihiatriei moderne are loc redescoperirea sufletului, fiind regăsită si reinstaurată gândirea simbolică. Freud descrie anatomia psihismului pe care, prin teoria pulsiunii, îl concepe drept inextricabil legat de funcțiile corporale. În măsura în care psihismul si corpul sunt interdependente, modelul freudian oferă o soluție parțială la dilema carteziană. Mai mult, Freud a reusit să-si impună teoria comunității stiințifice din epocă întruchipând o concepție materialistă asupra psihismului fără să fie necesară o altă entitate, procese sau forțe transcendente care să explice existența, natura sau funcția psihismului. Conceptualizând psihismul drept un produs al proceselor biologice si sociale, Freud face din realiatea umană ceva ce ține în totalitate de lumea naturală. Dacă psihanaliza s-a dovedit foarte utilă pentru cercetarea si tratarea suferințelor psihice, disipând superstiții si prejudecăți care durau de secole, teoria freudiană pune totusi ființa umană pe aceeasi dimensiune ontologică cu restul mamiferelor. În plus, reducând constiința umană la un simplu epifenomen al proceselor biologice, fără un rol prea important în calculul acțiunilor umane, putem zice că psihiatria moderna occidentală s-a născut sacrificând tocmai sufletul.
O psihologie fără suflet nu face decât să eclipseze temporar speranța. Zicem temporar căci sufletul este o forță a cărei existență nu poate fi negată prea mult. În absența unei teorii a psihismului care să permită transcenderea influenței proceselor naturale si sociale, prezentul si viitorul individului nu pot fi definite altfel decât ca rezultatul inevitabil al trecutului. În teoria psihanalitică această lipsă de speranță si neputința în fața tăvălugului destinului, a determinismului psihic, este reprezentată succint de povestea lui Oedip, metafora binecunoscută prin care Freud „vrăjeste” din nou lumea modernă.
Progresul stiințelor, fascinația pentru descoperirile din natură si din univers, secularizarea ca o consecință a deteriorării instituțiilor religioase si eroziunii morale a făcut ca relația cu transcendența să se întrerupă. Aceasta îl va face pe ilustrul orientalist italian Alessandro Bausani să spună că „lumea occidentală a pierdut sensul viu al împărțirii tripartite a realității: Dumnezeu Necunoscut, Lumea Simbolurilor si lumea materială” (1978)
De-a lungul timpurilor, dezvoltarea constiinței umane a depins de două sisteme de cunoastere fundamentale: stiința si religia. Prin ele potențialul uman s-a exprimat din ce în ce mai mult, experiența umanității a fost organizată, mediul înconjurător a fost înțeles, interpretat si potențialul său explorat, iar viața morală si intelectuală a fost încadrată în limite si normalizată. Privind retrospectiv, observăm că eficacitatea acestor două structuri sau instrumente a fost cea mai mare în perioadele în care stiința si religia, fiecare cu propria „partitura”, au reusit să concerteze împreună. Încercăm un exercițiu similar, cu atât mai mult cu cât obiectul de studiu, psihismul sau sufletul (termenul utilizat de Freud, die Seele în germ.) este partajat de religie si stiința/psihologie.
Toate textele sacre ale omenirii sugerează că ceea ce numim în genere calități morale sau virtuți sunt atribute divine sau realități spirituale, inerente sufletului uman. E o sintagmă binecunoscută conform căreia „omul e făcut după chipul si asemanarea lui Dumnezeu”. Alte scrieri sacre sunt la fel de explicite:
„O fiu al spiritului! Tu esti lampa Mea si lumina Mea e în tine! Ia-ți din ea strălucirea si nu căuta pe altul decât pe Mine. Căci te-am creat bogat si Mi-am revărsat cu dărnicie bunăvoința asupra ta”. (Baha’u’llah – Cuvinte Tainice)
„O fiu al spiritului! Nobil Te-am creat, de ce te înjosesti singur? Ridcă-te deci la înălțimile pentru care ai fost creat”.(Baha’u’llah – Cuvinte Tainice)
„O slujitorul Meu! Tu esti întocmai precum o sabie fin călită, tăinuită în întunecimea tecii sale si a cărui valoare este ascunsă cunoasterii armurierului. Pentru aceasta, iesi din teaca sinelui si a dorinței, astfel ca valoarea ta să poată srăluci în toată splendoarea si să fie vădită pentru întreaga lume.” (Baha’u’llah – Cuvinte Tainice)
În fragmente asemănătoare, în toate scrierile sacre aparținând tuturor religiilor lumii, găsim o astfel de perspectivă asupra naturii umane si îndemnuri la deplina realizare si exprimare a potențialului uman latent. În credința Baha’i, de pildă, invitația este la o viață interioară de o asemenea noblețe încât nimic nu este mai înălțător si mai frumos din toată paleta de posibilități umane la care omul poate să aspire.
Dacă asa stau lucrurile, iar sufletul uman este ca o oglindă capabilă să reflecte lumina atributelor divine, consecința ar fi că, ceea ce numim în genere calități umane sau virtuți precum onestitatea, generozitatea, dreptatea, curajul, iertarea etc. nu sunt doar constructe sociale sau psihologice inventate pentru a asigura supraviețuirea individului si a societății ci îsi au rădăcinile în calitățile intrinseci ale psihismului. Prin urmare, ele se cer explorate si înțelese. Mai mult, perspectiva asupra educaței pe care o regăsim în scrierile baha’i vine să confirme acest lucru:
„Omul este Talismanul suprem. Însă lipsa unei educații potrivite i-a răpit ceea ce el posedă în mod inerent… Priveste omul ca pe o mină bogată în nestemate de o valoare insetimabilă. Doar prin educație comorile ei pot fi scoase la iveală si pot oferi omenirii posibilitatea de a profita de pe urma ei…” (Analecte din Scrierile lui Baha’u’llah – CXXII)
Rangul înalt al omului, acela de talisman, sau semn suprem al încrederii, poate fi atins cu alte cuvinte printr-un tip de educație care presupune în primul rând explorare nu doar transmitere de cunostinte si informații.
Educația, din păcate, este în zilele noastre o disciplină cu o reputație în declin, rolul ei fiind din ce în ce mai mult suplinit de domeniul „dezvoltării personale”. Educația totusi îsi poate regăsi demnitatea, se poate redefini si poate deveni o întreprindere fascinantă aderând la o perspectivă nouă. Într-adevăr, nu ar fi mai fascinant pentru educator să exploreze bogățiile latente în elevii săi decât să îi considere drept niste recipiente care trebuie umplute cu cunostințe si informații si care, de cele mai multe ori, se dovedesc rezistente la o asemenea întreprindere?
Problematizări
Onestitatea este doar o calitate morală deprinsă prin educație si care ține de o instanță psihică particulară – supraeul? Este însă – după cum ne asigură textele sacre – si o reflecție a unui atribut transcendent, o abilitate potențială si intrinsecă a minții si sufletului care ne face capabili să recunoastem adevărul si să-l distingem de eroare? În context clinic, experiența insight-ului, prin care o persoană ajunge să recunoască sau să distingă adevarata natură a unei situații interne sau interpersonale, nu se înrădacinează oare tocmai într-o astfel de abilitate a psihismului, prezentă atât la adulți dar si la copii uneori foarte mici?
Curajul este de asemenea o calitate pe care o sesizăm de la prima întâlnire cu o persoană în suferință. Ce altceva îi face pe oameni să îsi învingă teama că vor fi stigmatizați drept bolnavi psihici sau rusinea sau jena de a împărtasi viața psihică intimă cu un necunoscut, terapeutul? Ce altceva dacă nu curajul face posibilă o anume atitudine a omului față de propriul narcisism pentru a putea să se arate slab sau neputincios? Nu de puține ori e util chiar să recunoastem si să numim acest curaj drept o forță si un aliat în procesul terapeutic.
Răbdarea oamenilor care ne solicită ajutorul e poate una dintre marile virtuți de unde si numele statutului de pacient, de la latinescul patientia care traduce capacitatea de a îndura, de a suporta sau răbda.
Speranța, acea asteptare a unui „mai bine”, uneori mai clară, uneori mai vagă, mai cu seamă în situațiile în care ne confruntăm cu suferință psihică intensă este pe bună dreptate numită o virtute. Ea nu se confundă cu nici o formă de optimism sau de gândire pozitivă si nu e relansată neapărat sau întotdeauna de încurajări sau susținere din exterior. E susținută mai degrabă de un fel încă destul de misterios de a întrevedea o posibilă iesire dintr-o situație limită, atunci când totul pare pierdut?
Putem continua cu generozitatea, încrederea, creativitatea etc. Desigur, în diferite configurații caracteriale deslusim dezvoltarea anumitor calități datorită educației si cultivării lor, în altele datorită unor anumite tipuri de relaționare precoce cu persoane seminficative, iar în alte cazuri ca măsură de supraviețuire. Întâlnim la anumiți pacienți calități dezvoltate „forțat”, fiind obligați să supraviețuiască în relație cu un părinte foarte tulburat. O pacientă care a avut o mamă bolnavă de schizofrenie avea o mare capacitate de a-i calma, de a-i linisti pe cei din jur; o pacientă cu tatăl alcoolic, imprevizibil, dădea dovadă de o mare atenție si perspicacitate; un pacient care s-a străduit îndelung să atragă dragostea si interesul mamei a dezvoltat o mare capacitate de seducție, de a se face plăcut si iubit imediat. În unele situații ele devin trasături caracteriale, sunt înglobate în ansamblul personalității si fac farmecul sau trăsătura definitorie a persoanei. În alte situații au aspect compulsiv si atunci ne evocă în mod indirect suferința. Putem să amintim, de pildă, anumite tipuri de entuziasm prin care unii oameni în relațiile prezente speră să resusciteze o figură de atasament deprimată din trecut. Putem de asemenea să evocăm discreția extraordinară si modestia cuiva care a avut un partinte intruziv sau excesiv de autoritar.
Acestea sunt căteva observații care se constituie ca indicii că există latente în psihism calități care, desi nu sunt neapărat descoperite si dezvoltate sau cultivate prin educație, în condiții aparte, se actualizează în serviciul supraviețuirii.
O altă serie de observații ține de caracterul spontan sau intenționat pe care îl pot prezenta manifestările diferitelor calități. De pildă, unii oameni sunt generosi din fire, alții sunt generosi dar regretă anumte acte de generozitate, iar alții cântăresc dinainte cu cine merită să fie generosi si cu cine nu. Intenția implică un grad mai mare de constientizare sau de control. De asemenea, existența unei intenții semnalează existența unei alegeri sau a unei capacități de a face alegeri, deci o anumită forță a eului.
Iertarea prin excelență este o calitate care necesită o intenție pentru a fi exercitată. Însăsi apariția intenției presupune existența unui proces de transformare a pasivului în activ. O situație suportată pasiv devine controlabilă dacă există posibilitatea unei alegeri, un prim grad de libertate. Iertarea este o astfel de miscare interioară prin care victima unei nedreptăți sau a unei traume recapătă controlul depăsind starea de neputință. Iertarea presupune a scuti un ofensator de pedeapsă sau de răzbunare, a renunța la resentimente. E un proces care implică cumva doi timpi: întâi gestionarea unor afecte negative (furia, resentimentele, umilința) si apoi schimbarea de atitudine față de ofensator. E o întrebare dacă ordinea celor doi pasi este cea prezentată aici dar e foarte probabil ca să fie nevoie mai întâi de o reamenajare afectivă care să preceadă schimbarea relației cu celălalt. Iertarea poate să presupună în anumite situații doar primul pas, cel de-al doilea fiind imposibil sau riscând reiterarea traumei. De asemenea, recunoasterea vinei de către persecutor restabileste percepția realității, diminuează confuzia legată de culpabilitate si înlesneste procesul de doliu. Salman Akhtar, ia în considerare trei factori care fac posiblă iertarea: răzbunarea, reparația si reconsiderarea. Acesti factori ar avea rolul de a facilita doliul, restabilind controlul victimei si restaurând testarea realității.
În acelasi timp, există o psihoterapeutică implicită în toate recomandările pe care le întâlnim în textele sacre. Ca un fel de busolă, ele indică întotdeauna nordul moral, atitudinal si comportamental pentru a dobândi echililibrul interior si interpersonal. Evident vorbim de un echilibru dinamic, de un santier în permanentă construcție, atâta timp cât avem de făcut alegeri în permanență, de stabilit priorități, de distins între nevoi si dorințe, ce frustrări tolerăm sau nu etc. De ce am folosi această busolă e o altă discuție ce nu îsi are locul aici. Totusi, cel putin în privința iertării, simplul îndemn la iertare pune omul într-o poziție activă, îi redă în mod potențial controlul si restabileste demnitatea temporar pierdută.
Chiar dacă unele calități umane sunt mai pronunțate la unii oameni si altele la alții, ele nu funcționează separat. Problematica iertării atinge inevitabil simțul dreptății pe de-o parte, apoi, inevitabil, curajul si onestitatea. Ele se influențează si se modifică reciproc, iar cultivarea în special a unei calități aparte – anume dreptatea – poate asigura buna măsură si moderația cu care se exprimă si celelalte.
Astfel, psihismul, sau sufletul ne apare ca „o tapiserie unică în care se îmbină numele si atributele divine” (Baha’u’llah – tabletă nepublicată încă). Dacă religia este cea care inspiră spiritul uman să avanseze în cunoastere si să progreseze, stiința (psihologia/psihanaliza în cazul nostru) reprezintă efortul omului de această dată pentru a dezvolta mijloacele necesare cunoasterii. Tapiseria unică reprezentată de psihismul uman nu este doar o metaforă frumoasă ci, țesătura ei trebuie descifrată, înțeleasă pentru ca natura umană să îsi dezvăluie întreaga noblețe. Iată ceea ce putem considera finalmente drept demers de auto- cunoastere în psihoterapie sau psihanaliză.
1 Fiind cea mai tânără religie monoteistă (apărută în Persia la 1844), credința Baha’i pune accent pe responsabilitatea individuală si asumare constientă pentru prima dată după milenii de colectivism în istoria religioasă a omenirii. Prezintă una dintre cele mai diverse comunități din lume, în peste 200 de țări, având drept țel unitatea omenirii în diversitatea ei. Armonia dintre stiință si religie este unul dintre principiile credinței Baha’i. Faptul că avem astăzi la dispoziție mii de pagini originale si înscrisuri autentice ale fondatorului ei precum si consemnări istorice si o bogată literatură biografică, oferă pentru prima dată în istoria religiilor posibilitatea pentru investigări si cercetări individuale si independente. Principiile si învățăturile baha’i acoperă trei zone mari care sunt de asemenea subiect de cercetare psihologcă: relația individului cu divinitatea; aspectele materiale si spirituale din care individul poate beneficia în mod direct; relațiile dintre indivizi si dintre indivizi si societate. Câteva problematici universale la care scrierile baha’i oferă răspunsuri si care interesează de asemenea domeniul psihologiei se referă la natura umană, liberul arbitru si responsabilitatea individuală, auto‐cunoasterea si capacitatea de reflecție a individului, scopul religiei, soluționarea conflictelor si principiile consultării, armonia dintre stiință si religie, egalitatea dintre sexe, accesul universal la educație etc.
Bibliografie
Abdu’l-Baha – Writtings and Utterances of Abdu’l-Baha, Baha’i Publishing Trust, 2000
Adler, M. – Ten Philosophical Mistakes, Touchstone Ed., 1997
Akhtar, S. – Good Feelings: Psychoanalytic Reflections on Positive
Emotions and Attitudes, Karnac Books , 2009
Baha’u’llah – Cuvinte Tainice
Baha’u’llah – Analecte din Scrierile lui Baha’u’llah
Bausani, A. – Some aspects of the Baha’i expressive style, World Order, 13, 1978-79, p.43
Bernstein, R. – Beyond Objectivism and Relativism: Science, Hermeneutics, and Praxis, University of Pennsylvania Press, 1983
Freud, S. (1927) – Civilization and its Discontents, The Standard Edition, W. W. Norton & Company, 1989
Freud, S. (1927) – The future of an Ilusion, The Standard Edition, W. W. Norton & Company, 1989
Freud, S., Einstein, A. (1932) – Correspondence – Why War?, Cat Pub Co 1991
Andrei Constantinescu psiholog principal în specialitatea psihoterapie
