Prelegere a d-lui Dr. Adib Taherzadeh

PROPOVĂDUIREA CAUZEI

Prelegere a d-lui Dr. Adib Taherzadeh
traducere din lb. spaniolă.

 

 

Prietenii mei, în fiecare epocă încercarea la care am fost supuşi a fost de fiecare dată diferită. În perioada timpurie a Credinţei, încercarea  era sa rămîi ferm până când  îţi ofereai viața în calea Sa. Cred că încercarea în epoca noastră este să fim statornici ca bahá’í, în pofida a tot ce se întâmplă în lumea de afară şi evitarea de a introduce în Credinţă practicile si acţiunile de acolo.   Deoarece dacă aducem în Credinţă metodele folosite   şi ideile care există  în  lumea  de  afară,  atunci  ne  distrugem  pe  noi  înşine  şi  Credinţa  noastră deasemenea. Încercarea noastră în aceste vremuri este: să trăim în această lume fără să devenim ca şi ea şi să nu lăsăm ca lucrurile lumeşti să afecteze munca noastră pe calea Credinţei.

La ora actuală trăim într-o lume a vânzărilor (ştiţi cum funcţionează vânzările); acest lucru a devenim parte integrantă a vieţilor noastre şi nu putem scăpa de ea, cu toţii suntem afectaţi din cauza asta,  în fiecare colţ găsim ceva care ne atrage imediat atenţia, fiindcă cineva doreşte să-şi vândă produsele. Şi poate că, până la un anumit punct, munca noastră pentru a servi Credinţa a fost şi ea afectată din acest motiv.

Aceasta este într-adevăr încercare noastră.

Tot ceea ce vă voi povesti azi se bazează pe Scrierile lui Bahá’u’lláh, ‘Abdu’l-Bahá şi Shoghi Effendi. Pe măsură ce vom înainta în subiect, poate vom ajunge la înţelegerea că în toate ţările lumii, mai ales în Europa şi Statele Unite,  există o neînţelegere în legătură cu propovăduirea. Şi mă gândesc că până nu o lămurim, niciodată nu vom avea succes în câmpul  propovăduirii,  deoarece  în  rapoartele  primite, întrebarea  cea mare a fost: Ce putem face noi bahá’íi pentru ca oamenii să fie atraşi către Credinţă? Ce putem face pentru ca ei să vină la întâlnirile noastre? Astea sunt întrebările cele mai frecvente, şi aceasta este neînţelegerea despre care o să vorbim: propovăduirea.

 

CE ESTE PROPOVĂDUIREA?

În ziua de azi în lumea exterioară, când se propovăduiesc principiile unei religii, scopul este doar să crească numărul membrilor dintr-o comunitate.     Acesta este scopul propovăduirii,  nu  e aşa?  Fiecare  religie,  fiecare instituţie  sau  ideologie  face eforturi pentru a căpăta mai mulţi membri, ăsta este scopul eforturilor lor.  Iar în Credinţa Bahá’í nu există asemenea motivaţie, noi nu propovăduim Credinţa pentru a mări comunitatea. Acesta este un principiu de bază în Credinţa Bahá’í. Scopul de a propovădui Credinţa – scopul principal – nu este de a creşte numărul credincioşilor din comunitate,  chiar dacă unii dintre noi am putea privi cu surprindere o asemenea afirmaţie. În realitate, acest lucru  se  întâmplă  ca  şi  un  rezultat  a  eforturilor  noastre  de propovăduire;  adică comunitatea creşte când propovăduim şi acest rezultat este rodul propovăduirii. Faptul că membrii comunităţii se înmulţesc rezultă    din actul de propovăduire a Cauzei lui Dumnezeu.

Bahá’u’lláh o descrie că fiind cea mai meritorie din toate acţiunile întreprinse în   viaţa unui individ (aici citez din scrieri). Bahá’u’lláh a poruncit ca propovăduirea Cauzei să devină un act de devoţiune către Dumnezeu.  Permiteţi-mă să vă explic de ce. Cum aflăm ce este un act de devoţiune? Când cineva într-adevăr se concentrează şi se roagă, când

recită  rugăciuni  obligatorii  cu  reală smerenie;  acest  lucru  este  un  act  de  devoţiune! Atunci când inimile se înduioşează, postesc şi în timpul postului fac activităţi pentru Cauză… acesta este un act de devoţiune!. A propovădui Cauza este de asemenea un act de devoţiune, și este cel mai important dintre toate.    Dar nu a fost investit astfel cu scopul de a creşte numărul credincioşilor, fiindcă atunci când ajungem la acest nivel, Credinţa este coborîtă la nivelul vânzărilor, aşezăm Credinţa la un nivel unde devenim oportunişti şi Cauza lui Dumnezeu nu este întemeiată pe    oportunism. Este Cauza adevărului, un Adevăr cu „A” mare, şi adevărul Cauzei este de aşa natură, încât nu poate accepta oportunismul. Trebuie să existe sinceritate absolută şi Adevăr.

Ceea ce vreau să vă spun este că există câteva principii în această viaţă care au corespondenţă în lumile spirituale; cu alte cuvinte, există principii care lucrează şi în lumea  aceasta  şi  în  cea  ce  va  să  fie, şi  în  toate  lumile  lui  Dumnezeu,  este  acelaşi principiu. Această viaţă, de fapt, este umbra lumii spirituale a lui Dumnezeu.  Tot ceea ce vedem, chiar și copacul de afară din grădină are corespondenţă în lumea spirituală; este doar  o  reflecţie a vreunui  adevăr  spiritual  din  lumea  lui  Dumnezeu,  pe  care o  vom cunoaşte pe măsură ce înaintăm în lumile ce urmează; deoarece în această viaţă totul are o contraparte în lumea spirituală.

Există un principiu care menţine unite toate lumile lui Dumnezeu, le interconectează dar se manifestă de asemenea în nivele diferite. Există, de asemenea, un principiu în  această viaţă prin care orice obiect fizic ce intră în câmpul de forță gravitaţională al Terrei este atras către aceasta: şi anume principiul dragostei, al atracţiei.  Oamenii de ştiinţă îi dau un nume: atracţia dintre două corpuri ce posedă masă.

Şi dacă îl cercetăm amănunţit, vom vedea că nu este altceva decât principiul dragostei care le  uneşte.  Acum, dacă  aş avea  un  obiect  în  mâna  mea şi îi  dau  drumul,  ce  se întâmplă?; de ce cade? Din cauză că pământul atrage totul spre el; există o relaţie de dragoste între cele două obiecte şi din cauză că îl iubeşte, îl atrage către el. Destinul tuturor lucrurilor este într-un final să ajungă pe pământ; nu este să rămână suspendate în aer, ci să se aşeze pe pământ, fiindcă este   căminul lor, acolo aparţin. Vedeţi acum? Iar dacă pun mâna mea ca şi o bariera între el şi pământ, obiectul acesta este privat de destinul lui, nu vine mai jos şi nici nu poate atinge pământul.  Acesta este un principiu al creaţiei, şi este un adevăr în toate lumile lui Dumnezeu.

Acum, referitor la sufletul omului, ce se întâmplă cu el? Să reluăm principiul spus înainte ca să vedem cum se aplică la sufletele noastre. Sufletul omului nu provine din lumea materială, adică nu este un lucru material, ci provine din lumea lui Dumnezeu. Dacă ar fi aparţinut pământului, căminul lui ar fi fost aici, ar fi coborît, şi s-ar fi odihnit pe el. Dar căminul lui nu este aici, este în lumea lui Dumnezeu. De aceea există o relaţie de iubire între sufletele oamenilor şi lumile spirituale a lui Dumnezeu. Destinul lui este să intre în contact cu Dumnezeu. Acum, când vorbim de Dumnezeu nu ne referim la “esenţa lui Dumnezeu” (să nu amestecăm lucrurile). Vorbim de Manifestarea lui Dumnezeu, spunem că destinul fiecărui suflet este să ajungă şi să fie unit în   această eră cu Bahá’u’lláh, să ajungă la El, acesta este destinul tuturor sufletelor.

De aceea există o relaţie de iubire între Bahá’u’lláh şi toate sufletele. Bahá’u’lláh doreşte ca toate sufletele să ajungă la El, să-L recunoască şi să fie unite cu El. Acesta este destinul sufletului omului. Vedeţi acum relaţia exactă? Destinul lui este să se îndrăgostească de Bahá’u’lláh, să fie în contact cu El şi să formeze un întreg. Dar  există multe bariere, aşa cum mâna mea poate să fie o barieră ce împiedică un obiect să cadă pe pământ, aşa se întâmplă cu oamenii care au foarte multe bariere care îi împiedică să-L recunoască pe Bahá’u’lláh şi să se apropie de El. Dar destinul lor este ca în final să ajungă la El.

Propovăduirea Cauzei lui Dumnezeu îndepărtează aceste bariere. Ce se întâmplă când le îndepărtăm? Imediat relaţia aceasta de iubire – care a existat întotdeauna – atrage sufletul către Bahá’u’lláh şi astfel împlineşte destinul său. Din acest motiv Bahá’u’lláh spune “Nu există nimic mai meritoriu în ochii lui Dumnezeu decât să fie călăuzit un suflet către El.” Nimic nu este mai mult pe placul lui Dumnezeu decât să vadă un suflet atras către El, aşa cum nimic nu face pământul mai fericit decât să vadă totul atras către el. Din acest motiv propovăduirea Cauzei este în ochii lui Dumnezeu cea mai meritorie din toate acţiunile. Nu există nici un act care poate să fie mai meritoriu decât să propovăduim Credinţa, dar nu cu scopul de a mări numărul membrilor. Aşa ceva nu! Nu acesta este motivul! Motivul este să atragem sufletele către Bahá’u’lláh, să apropiem  sufletele de Dumnezeu. Dacă avem în minte acest motiv când ieşim pe străzi să propovăduim, vom vedea câte lucruri minunate ni se vor întâmpla.

Într-una din  Tabletele  Sale, Bahá’u’lláh  menționează  că există  două  acţiuni  meritorii (cele mai meritorii) în ochii lui Dumnezeu: prima este sângele martirului care își oferă viaţa sa pe cărarea lui Dumnezeu, şi a doua, lacrimile vărsate pentru iubirea lui Dumnezeu, acest lucru se întâmplă când inimile noastre se înduioşează şi curg lacrimile din iubire faţă de Dumnezeu. Când citim texte din Scrieri şi ne cufundăm în Împărăţiile Spirituale, sufletul este mişcat. Dar, în această parte a lumii, am fost educaţi ca să nu plângem în public, iar dacă noi nu ne-am întemnița sufletele, am vedea că lacrimile sunt bune, lăsaţi-le să curgă liber! Lăsaţi-le să arate ce simţiţi când sunteţi mişcaţi! Atunci când ‘Abdu’l-Bahá era la o întâlnire cu prieteni la Londra, a văzut o piesă despre viaţa lui Isus Hristos. Când încă era pe scaun a început să plângă foarte tare. Lacrimile lui au curs liber şi a plâns destul de mult. Acestea sunt lacrimile care provin din iubire faţă de Dumnezeu. Dar cum am mai menţionat, în această parte a lumii am fost educaţi să nu arătăm emoţiile noastre.

Bahá’u’lláh spune că aceste două acţiuni sunt cele mai meritorii. Una este sângele martirului. De ce sângele martirului? De ce acest lucru este cel mai de preţ pe care omul îl poate oferi lui Dumnezeu? Credeţi dacă poate fi ceva mai valoros? Gândiţi-vă. Nu există nimic mai valoros decât să se dăruiască sufletele, vieţile, aşa cum au făcut mulţi martiri, mulţi dintre prieteni, mulţi dintre credincioşi. 20.000 de persoane au dat vieţile lor, şi ar fi putut să aleagă să nu le ofere, dar au făcut acest lucru. Acesta a fost cel mai mare sacrificiu din partea lor. Dacă vreţi să ştiţi cât de valoroasă este viaţa unui om, vă dau un exemplu: dacă cineva v-ar spune “vă voi da toate comorile lumii, în schimbul vieţilor voastre”, aţi accepta? Vedeţi cât de nepreţuit este acest lucru? Chiar dacă ar fi un om bătrân, nu ar face-o, pentru că ar prefera viaţa. Din cauza aceasta Bahá’u’lláh spune că atunci când un om doreşte să-şi sacrifice viaţa pe cărarea lui Dumnezeu, acest lucru este cel mai meritoriu. Cu toate acestea, El spune de asemenea : “Am descurajat credincioşii să ofere în mod voluntar vieţile lor”. Pentru că mulţi dintre discipolii lui Bahá’u’lláh vroiau să ofere vieţile lor şi Îl rugau să îi accepte ca martiri. Mii de oameni au făcut asta când  ajungeau  în  Prezenţa  Sa; deveneau  atraşi ca de  un  magnet  de  puterile  Sale şi deveneau atât de exaltaţi de lumea spiritului încât nu vroiau să fie despărţiţi de El, şi cereau să fie acceptaţi ca martiri. În multe cazuri Bahá’u’lláh a acceptat, şi aceşti oameni după un timp au devenit martiri. Dar, mai târziu în timpul ministeriatului său, a interzis celor care îl urmau şi care cereau să fie martiri, să facă acest lucru, spunând: “Am interzis prietenilor să se ofere pentru a dărui vieţile lor”; Apoi a adăugat: “Din cauza asta, am înlocuit această acţiune cu propovăduirea”.  Vă amintiţi că spuneam că sunt două lucruri care sunt meritorii în faţa lui Dumnezeu? Unul este martiriul şi celelălt sunt lacrimile pe care le vărsăm din iubire pentru Dumnezeu? Şi acum El spune: “Am descurajat prietenii să ofere vieţile lor şi de aceea le cerem să propovăduiască Cauza, şi am acordat acelaşi rang ca unui martir unei persoane care propovăduieşte Cauza lui Dumnezeu”.

Într-una din Tabletele Sale El spune: “Dacă o persoană propovăduieşte Credinţa cu înţelepciune,  rangul  său  este  mai  înalt  decât  al  unui  martir”. Vedeţi  acum  cât  de important este acest lucru? De ce? Nu este din cauză că Bahá’u’lláh ne spune hai să adunăm cât mai multe declaraţii, aş vrea să văd comunitatea bahá’í înmulţindu-se cât mai mult.   Nu asta ne spune Bahá’u’lláh; acest lucru ar fi oportunism.   Chiar, într-un pasaj Bahá’u’lláh spune: “Dumnezeu este independent de om, El nu are nevoie de noi, dacă nimeni nu vine la El, El continuă să fie Dumnezeu, El este măreţ, El nu are nevoie de noi”. Astfel încât, atunci când El spune: “călăuzeşte un suflet către Mine”, este din cauza relaţiei menţionate mai înainte (să ne amintim de povestea unui obiect şi pământul şi sufletul omului în relaţia cu Bahá’u’lláh). El doreşte tot timpul să vadă un suflet atras către El. Din acest motiv în Învăţăturile Islamice actul de a propovădui este de a călăuzi un individ spre viaţa spirituală şi este considerat ca şi cum ar da viaţă întregii omeniri; şi Dumnezeu îl va răsplăti la fel de mult ca şi cum ar fi dat viaţă întregii lumi.  Deci, când am menţionat că propovăduirea este un act de devoţiune către Dumnezeu, este pentru că ajutăm un suflet să se apropie de Dumnezeu. Aşa   că vă rog să nu coborâţi acest act la nivelul practicilor din lumea exterioară, unde totul devine oportunism.

Nu sunt împotriva afişelor, să facem publicitate şi să înmânăm pliante, căci toate astea o să aibă un folos; cum a mai zis cineva, acestea sunt activităţi de proclamare şi atrag atenţia oamenilor, dar acest lucru nu este propovăduire.   Propovăduirea este un act de devoţiune către Dumnezeu, şi are câteva cerinţe.

Nu putem să ieşim pe stradă să propovăduim fără să fim pregătiţi. Ce calităţi trebuie să avem ca să fim capabili să propovăduim? Să luăm un exemplu din lumea de afară. Noi ieşim şi propovăduim Credinţa, şi vorbim despre învăţăturile lui Bahá’u’lláh şi oamenii ne răspund “Nu se poate! Aşa ceva este o utopie, niciodată nu o să se întâmple!” şi în plus: “o să găsim soluţia problemelor prin alte mijloace”. Şi de mai multe ori se găsesc diferite teorii care până la urmă nu funcţionează; şi aceste lucruri se întâmplă o dată şi de mai multe ori la rând. Am impresia că în cadrul Credinţei avem o situaţie similară, doar trebuie să fim sinceri cu noi înşine. Bahá’u’lláh, ‘Abdu’l-Bahá şi Shoghi Effendi ne-au spus că dacă vrem să propovăduim Credinţa şi să avem succes în a atrage oamenii către Dumnezeu şi să-L recunoască pe Bahá’u’lláh, trebuie să facem anumite lucruri. Şi noi spunem  “Da, da,  bineînţeles”,  dar facem altele,  găsim  alte  metode  personale,  ne  tot întrebăm ce altă metodă am putea folosi pentru a atrage oamenii, când Bahá’u’lláh ne-a spus deja ce trebuie să facem; şi ne-a spus că dacă nu facem în acest fel, nu vom avea succes. Şi în ciuda spuselor Lui, noi continuăm să ne stoarcem creierii: “Oare ce altceva putem să facem? Hai, să mai punem un afiş, să organizăm o întâlnire, să facem conferinţe, şezători”, şi nimic nu se întâmplă sau prea puţin. Atunci, ce facem? Recitim Scrierile lui Bahá’u’lláh, ‘Abdu’l-Bahá şi Shoghi Effendi, ei ne spun: “Aceasta este singura cale”; şi noi ne spunem”Da, este adevărat, dar cred ca o să găsim alte căi”. Prieteni, nu există alte căi! Nu există alte căi! Şi când vom realiza acest lucru, atunci  vom avea succes în propovăduirea Cauzei lui Dumnezeu. Nu există alte căi.

Eu am menţionat o parte din Cuvintele lui Bahá’u’lláh, am parafrazat fiindcă nu a fost timp  să le citim, dar voi  le puteţi  găsi. “Dacă o persoană  vrea  să propovăduiască Credinţa, trebuie să se împodobească cu ornamentul unui carácter drept şi demn de laudă, în aşa fel încât cuvintele lui să poată atrage inimile celor   care sunt receptivi față de Cauză.”  Şi apoi spune: “Fără acestea, el niciodată nu se poate aştepta să aibă influenţă asupra ascultătorului”. Vedeţi ce clar este? Atunci când El spune: “Trăiește-ţi viaţă în acord cu Învăţăturile”, înseamnă că dacă nu o fac astfel, niciodată nu voi putea să influenţez pe nimeni. Trebuie să vedem acest lucru ca faptul că nu putem să atragem oamenii?

Bineînţeles. ‘Abdu’l-Bahá ne spune că: “Trebuie să trăim o viaţă într-adevăr bahá’í”. Şi apoi continuă: “Altfel nu vor fi deloc rezultate”. Shoghi Effendi spune acelaşi lucru în scrierile   sale:   “Nu   prin   forţa   numărului,   nu   printr-o   campanie   organizată   de propovăduire, nu prin simpla expunere a unei serii de principii noi şi nobile, nu printr-o campanie de propovăduire chiar dacă ar fi universală, nu contează cât de elaborată ar fi în caracterul  ei,  nici  chiar  printr-o  conştientizarea  profundă  a  Credinţei  noastre,  sau exaltarea entuziasmului nostru, putem într-un final să sperăm să ajungem la rezultate dorite în ochii unei ere critice şi sceptice.”   El spune că nici una dintre activităţi luate separat, nu poate să reuşească ca mesajul lui Bahá’u’lláh să fie acceptat.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Shoghi Effendi nu spune ca nu ar trebui să faceţi o campanie de propovăduire, şi de asemenea nu spune că nu ar trebui să facem o expunere a principiilor şi învăţăturilor lui Bahá’u’lláh; departe de aceste lucruri. Ceea ce spune este că aceste activităţi luate separat nu vor aduce rezultate. Dumneavoastră care aţi studiat scrierile lui Shoghi Effendi, știţi cât de exacte sunt şi cum pune accent pe cuvintele sale. Acum băgaţi de seamă cum accentuează paragraful următor, mai ales prima frază: “Un lucru şi doar un  lucru (accentuează de două ori), un lucru şi numai un singur lucru va asigura fără îndoială şi prin el însuşi (înseamnă că nimic altceva), triumful indubitabil a acestei Cauzei sacre, şi anume, măsura în care viaţa noastră lăuntrică şi caracterul nostru vor reflecta în aspectele lor multiple splendoarea principiilor eterne proclamate de Bahá’u’lláh”.

Amintiţi-vă întotdeauna cuvântul “a reflecta”. Până când nu vom deveni oglinzi care să reflecte multiplele învăţături ale lui Bahá’u’lláh, nu vom putea aştepta într-un final să atragem pe cineva spre Credinţa. Nu vi se pare că textul pune accentul pe “i”? Sincer, când  obişnuiam  să-l citesc, mereu îmi spuneam:  “Este minunat  într-adevăr”, şi după aceea îl lăsam şi povesteam cu alţii: “Hai să vorbim despre metodele de propovăduire, ce putem face ca să atragem oamenii spre Credinţă?”.

Noi continuăm să ne stoarcem creierii pentru a găsi o metodă sau alta, şi ne întoarcem de unde am început, fără nici un rezultat.

 

CE ÎNSEAMNĂ SĂ TRĂIEŞTI CA BAHÁ’Í

Să-ţi trăieşti viaţa ca bahá’í nu este acelaşi lucru cu felul cum se trăieşte viaţa în ziua de azi. Există mulţi oameni minunaţi care nu sunt bahá’í şi trăiesc o viaţă demnă de laudă. Oameni cinstiţi, politicoşi, amabili şi afectuoşi; chiar sunt mulţi care donează milioane la săraci, şi actul în sine este demn de laudă; dar atunci, care este diferenţa între asta şi în a trăi o viaţă bahá’í? Chiar dacă oamenii au fost crescuţi şi educaţi în acest fel (adică să aibă aceste obiceiuri), este minunat, dar acest lucru nu este singurul scop în viaţa unui bahá’í. Bineînteles că noi ar trebui să avem aceste calităţi, dar pentru a trăi o viaţă bahá’í, avem nevoie de ceva în plus, şi nu trebuie să facem prea multe pregătiri în acest sens ca să reuşim; putem să trăim o viaţă exemplară şi să ne transformăm în ceea ce spune Shoghi Effendi: “Să reflectăm principiile eterne ale lui Bahá’u’lláh”.

Persoanele despre care vorbeam, cele care nu sunt bahá’í, dar sunt foarte generoase şi detaşate de lucrurile materiale, am putea să le comparăm cu o lampă frumoasă dintr-un material   aparte;   aţi   văzut   candelabrele   acelea   de   cristal,   frumoase,   cu   lumini încântătoare? Aşa sunt aceşti oameni, dar nu dau lumină, fiindcă nu L-au recunoscut pe Bahá’u’lláh. Acuma să ne gândim la o mică lampă, veche şi murdară, care este  plină de praf; ce se întâmplă când se bagă în priză?, lampa aceea chiar dacă este murdară, începe să strălucească; de ce? Asta înseamnă să trăieşti o viaţă bahá’í! Fiindcă a fost conectată la izvorul puterii, fără să băgăm în seamă cum arată şi ce atribute posedă. Aceasta este diferenţa între a trăi o viaţă bahá’í şi să trăim viaţa ca şi un ne-bahá’í.

 

SĂ NE ÎNDRĂGOSTIM DE BAHÁ’U’LLÁH ESTE CHEIA

Acum, nu contează cât de imperfecţi suntem, dacă am putea să luăm un angajament şi am reuşi să ne îndrăgostim de Bahá’u’lláh, atunci am deveni acea lampă care este în priză; am deveni o nouă creaţie, am reflecta toate învăţăturile minunate, calităţile şi virtuţile menţionate de Bahá’u’lláh. Să ne îndrăgostim este cheia; cu toate acestea, de multe ori propovăduim Credinţa la nivel intelectual, şi aceasta este într-adevăr una din problemele şi încercările noastre. Vă spuneam că, din cauză că trăim în această lume “exterioară”, resimţim influenţa ei într-un fel sau altul, şi tot ce facem în “lumea de afară” devine o problemă în lumea Credinţei, în lumea nouă a lui Bahá’u’lláh.

Una dintre probleme este că ne raportăm la tot ce ne înconjoară cu mintea noastră şi nu cu inima noastră. Când devenim bahá’í sau când recunoaştem pe Bahá’u’lláh, sau când vorbim despre El, mereu auzim următoarele: “Eu cred în Bahá’u’lláh, accept şi mă supun la toate învătăţurile minunate care le-a adus.” Dar învătăţurile Lui sunt de fapt pe plan secundar.

Bahá’u’lláh nu a venit cu acest scop; chiar El spune: “Nu am venit în lume doar ca să vă aduc  învăţături  şi  legi”.  El  nu  a  venit  că  să  ne  înveţe  cum  să  avem  un  guvern internaţional, sau ca să ne spună că trebuie să alegem o limbă auxiliară, sau că bărbaţii şi femeile au aceleaşi drepturi; acestea sunt parte din Revelaţia Lui, sunt părţi secundare din învăţături; dar nu ăsta este scopul venirii lui Bahá’u’lláh. El a venit pentru ca fiecare suflet să fie atras către El, să se poată dărui Lui în aşa fel încât să devină o nouă creaţie. Acesta este scopul de a fi bahá’í! Să devenim o creaţie nouă. Isus Cristos a spus acelaşi lucru:“Trebuie să vă naşteţi din nou.”

Scopul acestei Revelaţii este ca fiecare suflet să devină o creaţie nouă, să ne dăruiască acele calităţi spirituale de care sufletul nostru are nevoie în această epocă. Înfăptuirea celorlalte învăţături, un guvern mondial, o limba auxiliara, toate aceste învăţături sociale şi altele se vor realiza ca o consecinţă a împlinirii scopului.

 

SĂ CUNOAŞTEM SCOPUL NOSTRU ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ.

Alt lucru extrem de important este să ştim care este scopul creaţiei noastre şi pentru ce suntem aici. Să vedem. Sufletul nostru este cel mai de preţ şi nu provine din lumea materială, ci aparţine lumii spirituale a lui Dumnezeu.  De aceea, scopul creaţiei nu este doar de a veni în lumea asta, să facem anumite lucruri şi după aceea să plecăm; şi să lăsăm sufletul să se dezvolte apoi în lumile spirituale ale lui Dumnezeu. Scopul creaţiei este ca sufletul să dea roade. Aici sufletul are rol feminin, având ca scop major să aibă un copil, un descendent. Aşa sunt procesele în viaţă.

Să ne uităm la pământ; pământul s-a supus influenţele soarelui şi vedeţi ce flori frumoase şi ce roade au ieşit din el. Aceasta este relaţia despre care vorbim! Acum sufletul nostru are de asemenea această relaţie. Scopul acestei vieţi este ca sufletul să se întoarcă către Bahá’u’lláh; să-L recunoască şi să se poată dărui influenţelor revelaţiei Sale. Acesta este scopul! Şi ca rezultat al acestei dăruiri – să ţinem seamă că aceste legături mistice se întâmplă între Bahá’u’lláh pe de o parte, şi sufletul credinciosului pe de alta – şi pentru a pune în cuvinte acest concept, putem spune că sufletul este fecundat şi eventual va da naştere la ceea ce numim “spiritul Credinţei”. Atunci când sufletul dă naştere spiritului Credinţei, împlineşte scopul creaţiei, şi când va găsi acest spirit, veţi vedea că jumătate aparţine lui Bahá’u’lláh, fiindcă provine de la El, fără El nu am putea avea credinţă. Fără lumina soarelui, ochii noştri nu ar putea vedea, fără Bahá’u’lláh spiritul Credinţei nu s-ar fi născut în sinele nostru.

Scopul venirii lui Bahá’u’lláh este de a fecunda sufletele noastre. Dar cum poate să se întâmple  aceasta  dacă  noi  nu  ne  dăruim  inima  noastră  lui  Bahá’u’lláh?  Trebuie  să-I dăruim inima, numai atunci va fi fecundată. În acest fel au loc aceste legături mistice.

Istoria religiei nu este o istorie a minţii, ci a inimii. Adică este o poveste de iubire; o relaţie de iubire.    Când spunem că suntem bahá’í, ce anume exact vrem să spunem? Înseamnă că ne îndrăgostim de Bahá’u’lláh. Dragostea există în diferite grade, dar este relativă şi poate de asemenea să crească. Prin analogie, spiritul Credinţei este ca naşterea unui  copil,  care este doar începutul.  Problema cea mai grea este să-l creştem şi să-l hrănim în aşa fel încât Credinţa să se dezvolte puternică. Din cauza asta accentuez că atunci când spunem că suntem bahá’í, înseamnă într-adevăr că ne aflăm în proces de a ne îndrăgosti de Bahá’u’lláh. Şi dacă nu este aşa, dacă numai mintea noastră L-a acceptat, acest lucru nu este de ajuns, pentru că va fi dificil să ne conectăm la El. Amintiţi-vă despre lampa veche şi murdară care, atunci când s-a conectat la sursă, a devenit frumoasă şi a dobândit putere. Dragi prieteni, aceasta este cheia pentru a trăi o viaţă bahá’í: să ne îndrăgostim de Bahá’u’lláh. Fără acest lucru, chiar de ar fi să facem toate faptele bune în lumea asta, nu vom putea să reflectăm nimic, vom merge pe stradă şi oamenii nu o să vadă nimic special în noi, iar dacă suntem îndrăgostiţi de Bahá’u’lláh, când vom merge pe  stradă  şi  vom  povesti  ceva  cu  oamenii,  ei  o  să  spună:  “această  persoană  este deosebită”.

Există exemplul unei familii frumoase care se mutase de 4 luni într-o localitate; şi fără să ştie limba respectivă, în această perioadă reuşiseră să atragă câteva suflete spre Credinţă, suflete care deveniseră bahá’í. Dar cum au reuşit acest lucru? Ei au spus: “noi nu am făcut nimic, pur si simplu am deschis uşile casei şi vecinii au venit către noi”. Dar cu siguranţă vecinii au văzut că această familie avea o anumită putere, o calitate, erau radioşi, aveau calităţi  frumoase şi autentice şi în consecinţă, au fost atraşi spre Credinţă.  Mai avem o poveste din alt sat (Whitehorse), unde de asemenea o familie nou venită, fără să ştie limba lor a început să propovăduiască Credinţa – fără să aibă afişe şi pliante informative – dar lumea s-a alăturat  lor în  trupe, şi acum sunt  pe punctul  de a forma Adunarea Spirituală Locală.

 

INFLUENŢA CUVÂNTULUI SACRU

Acum aş vrea să vorbesc despre alte chestiuni. Mereu spunem că aprofundare înseamnă să citim mai multe texte, dar acest lucru nu înseamnă într-adevăr a aprofunda ceva. Este bine să citim, să înţelegem lucrurile şi să le învăţăm. Dar aprofundarea este altceva: înseamnă că odată ce inima şi sufletul au fost fecundate de către Bahá’u’lláh, se stabileşte o conexiune mistică între inima credinciosului şi Bahá’u’lláh; şi orice lucru pe care vreţi să-l știţi (vă asigur acest lucru), o să-l înţelegeţi  prin inima voastră. Răspunsul  vine întotdeauna prin inimă. Acesta este singurul mod în care veţi putea să aprofundaţi Credinţa;  cea  mai  bună  metodă  este  să  citim  cuvintele  lui  Bahá’u’lláh;  când  citiţi cuvintele Lui, cum o faceţi? Citiţi ca şi cum ar fi cuvintele unui mare filosof, un om măreţ, sau ale unui mare om de ştiinţă? Sau le trăiţi ca şi cuvântul lui Dumnezeu?

Bahá’u’lláh spune că fiecare cuvânt din Scrierile Sfinte este încărcat cu puteri spirituale, şi este deasupra înţelegerii noastre. Cuvântul este cauza a tot ce a fost creat. Fiecare cuvânt rostit de El a fost o nouă creaţie. Asta înseamnă că tot ceea ce Bahá’u’lláh spune (în mod literal) a fost creat. Să vedem un exemplu: când Bahá’u’lláh a ajuns la Akka prizonier, când mergea cu discipolii Săi pe stradă, i-a oprit și le-a spus: “De acum înainte  voi trebuie  să  manifestaţi  asemenea  calităţi  cereşti,  asemenea  virtuţi,  şi  să  trăiţi  viaţa voastră în aşa fel încât toate lucrurile cu care intraţi în contact să devină importante în viitor, cu tot ce vă vine în cale, cu fiecare pas pe care îl faceţi să devină ceva important şi să fie amintit în istorie.” Imediat după aceea Frumuseţea Binecuvântată a văzut o crenguţă pe jos în drumul Lui şi a atins-o, şi a spus: “Vedeţi crenguţa asta? În viitor o să aibă o importanţă fiindcă astăzi a fost în drumul nostru”.  După cum vedeţi, El ne cere să devenim o parte din istoria omenirii, şi băgaţi de seamă cum crenguţa aceea a devenit o parte din istoria omenirii, în sensul că astăzi povestim despre ea. Acesta este adevărul, rămâne în istoria noastră şi acolo va fi până la sfârşitul Dispensaţiei, cât există lumea, fiindcă a fost atinsă prin cuvântul Manifestării lui Dumnezeu.

Atunci când  un  credincios  citeşte Cuvântul  creator în  acest spirit,    înseamnă că s-a aprofundat în Credinţă, şi atunci îi este de folos. Să ne amintim că doar simpla lectură nu este  de  ajuns,  trebuie  să  putem  servi  Credinţei.  Există  o  altă  sursă  minunată  de aprofundare, şi anume să ne întâlnim cu Bahá’u’lláha’i devotaţi. Dacă ne întâlnim cu un bahá’í devotat să zicem după masă şi mergem la o întâlnire bahá’í unde se găseşte spiritul de unitate, când vom pleca ne vom simţi transformaţi, emoţionaţi, exaltaţi, iluminaţi, aprofundaţi în Credinţă. Bahá’u’lláha’u’llah    spune că: “Cel ce doreşte să intre în comuniune cu Dumnezeu, lăsaţi-l să intre în comuniune cu cei iubiţi de El, şi dacă vreţi să  Mă  vedeţi,  şi  să  intraţi  în  contact  cu  Mine,  mergeţi  şi    vedeţi  pe  cei  iubiţi  de Mine.” (am parafrazat cuvintele Lui) Este clar, de asemenea, că asocierea cu credincioşii devotaţi, înseamnă pe de altă parte, să evităm asocierea cu cei lipsiți de pietate. Trebuie să îndeplinim acest lucru dacă vrem să creştem spiritual şi să ne apropiem de Bahá’u’lláh. A ne întâlni cu bahá’í devotaţi merge mână în mână cu evitarea celor lipsiți de pietate.

Acum, cine sunt cei lipsiți de pietate? De multe ori oamenii cred că sunt cei agnostici sau atei, dar nu este aşa. Majoritatea agnosticilor  şi ateilor sunt oameni minunaţi, foarte devotaţi. Ei nu sunt fără teamă de Dumnezeu; cineva care nu crede în Dumnezeu nu trebuie  neapărat  să  intre  în  această  categorie.     Pot  să  existe  oameni  care  cred  în Dumnezeu, dar în realitate se clasifică cu cei lipsiți  de pietate. A fi lipsit de pietate înseamnă a fi o persoană care se interpune între dumneavoastră şi Bahá’u’lláh, sunt cei care ne împiedică să urmăm Învăţăturile Sale, care ne împiedică să ne îndrăgostim de El. De fapt, ‘Abdu’l-Bahá a menţionat acest lucru  într-una din Tabletele Sale. El a spus că atunci când o persoană îmbrăţişează Credinţa, şi după un scurt timp este descurajat şi se îndepărtează, în majoritatea cazurilor este din cauză că a fost în contact cu cineva dintre cei lipsiți de pietate. Am văzut aceste lucruri în comunitatea noastră, se întâmplă peste tot, mai ales la tineri, fete şi băieţi. Se întâmplă că un tânăr se declară bahá’í, şi este plin de entuziasm, dar după o lună de zile, unde este el sau ea? nu mai vine, nu mai este interesat, dar care este motivul? Poate că are un prieten sau o prietenă care îl îndepărtează şi intră în categoria mai sus amintită, această persoană se interpune între acel tânăr şi Bahá’u’lláh şi în consecinţă, îl îndepărtează.

Să ne amintim acum de vremea când câţiva pionieri s-au dus în Africa şi au început să propovăduiască Credinţa la popoarele de acolo. Atunci când au avut câteva declaraţii, pionierii erau foarte îngrijoraţi de natura şi componenţa comunităţilor noi formate, şi se întrebau: ce putem face să le aprofundăm în Credinţă? Ce putem face ca ei să devină bahá’í  exemplari?  Să  ne  amintim  că  scopul  unui  bahá’í  nu  este  doar  să  accepte învăţăturile  cu caracter social  ale Credinţei,  le află când  se declară, este minunat  să credem că lumea aceasta este o singură ţară, dar nu ăsta este scopul principal. Ar trebui să îndrumăm oamenii cam aşa: “Acum că v-aţi declarat bahá’í, trebuie să deveniţi o nouă creaţie, să fiţi deosebiţi de ceilalţi, să vă îndrăgostiţi de Bahá’u’lláh, pentru că în aşa fel veţi putea să dobândiţi calităţi şi puteri, care de fapt există în această lume pentru ca noi să  le  dobândim”.  El  ne-a  dat   puteri  deosebite.     Dar să  ne  întoarcem  la  întrebările anterioare, Păzitorul Cauzei a îndrumat pionierii astfel: “Noilor bahá’í să le spuneţi să meargă să propovăduiască, acesta este primul pas.” De ce oare e primul pas? Există un motiv pentru asta? Vă spun de ce: în primul rând, a propovădui este un act de devoţiune către Dumnezeu. Nu există nimic mai meritoriu în ochii lui Dumnezeu decât atunci când un  suflet este  atras  către  El.  Acesta  este  scopul  creaţiei!  Acesta  este  lucrul  cel  mai meritoriu.

Există şi alt motiv(Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá au confirmat asta). Atunci când Frumuseţea   Binecuvântată   şi  iubitul   Dascăl  spuneau   ceva,   o   spuneau   cu   toată seriozitatea. Nu putem gândi că putem ignora aşa ceva. O să citesc din cuvintele lui

‘Abdu’l-Bahá  ca  să  vedem  ce  se  întâmplă  atunci  când  nu  propovăduim:  “Dacă  un individ dă greş în a propovădui Credinţa, dacă această sarcină este neglijată, asistenţa Divină va fi total întreruptă, ajutorull lui Dumnezeu va fi total întrerupt.”  Și să ne gândim,  cine  poate  să  trăiască  în  această  lume  fără  ajutorul  lui  Dumnezeu?  Şi  de asemenea, există altceva de făcut pentru a primi asistenţa lui Dumnezeu? Ce altceva putem face? Vedeţi cum accentuează aceste cuvinte:  “Este imposibil ca prietenii lui Dumnezeu să primească ajutor fără să se angajeze în propovăduirea Cauzei”. Aşa că este primul lucru pe care un bahá’í trebuie să-l facă şi vă spun asta cu toată sinceritatea şi dragostea pe care o am faţă de voi. Dacă vrem să creştem spiritual şi să fim fericiţi,

‘Abdu’l-Bahá şi Bahá’u’lláh au spus că: “Semnul Credinţei este fericirea”. Când o persoană devine bahá’í, trebuie să se orienteze în aşa fel încât în fiecare zi să devină mai fericită.

Dar ce înseamnă să fie mai fericită? Înseamnă nu doar să fii iubitor şi zâmbitor, ci să trăieşti o stare de putere, de încredere absolută;  înseamnă să păşim prin viaţă  ştiind destinul nostru, ţelul nostru, fără să ne fie teamă de nimic în lumea aceasta, pentru că avem dragostea lui Dumnezeu în inima noastră. Asta înseamnă de fapt fericirea; adică toţi bahá’íi ar trebui să fim fericiţi, iar dacă nu propovăduim mesajul lui Bahá’u’lláh, nu putem să creştem spiritual, cine poate să facă orice în această lume fără ajutorul lui Dumnezeu?  Propovăduirea  e  pe  primul  plan;  nu  contează  cât  de  mult  ştim  despre Credinţă, nu trebuie să aşteptăm ca cineva să “facă instructajul” cu noi pentru a vorbi cu oamenii despre Credinţă.

Ieri am menţionat câţiva credincioşi care, cu toate că nu vorbeau limba engleză, au reuşit să atragă mulţi oameni spre Credinţă; erau vecinii lor(nu îmi dau seama cum au propovăduit), au venit la mine într-o zi şi mi-au spus: “Vă rog, poate să vină cu noi cineva care ştie limba engleză?” eu i-am răspuns: “Nu, vă rog, vă descurcaţi foarte bine, doar comunicaţi cu oamenii de la inimă la inimă, Credinţa ajunge la ei prin inima lor.”

Am pus accent pe toate astea pentru că este foarte important, fiindcă majoritatea dintre voi serviţi în Adunările Spirituale Locale, unii chiar în Adunarea Spirituală Naţională. Cu toţii ştiţi că prietenii care servesc în astfel de Instituţii, ajung acolo cu probleme variate şi multe, de natură personală, medicale, sunt nefericiţi, sunt deprimaţi, în fine, tot felul de probleme. Sincer am ajuns la concluzia că există un remediu pentru toate astea: dacă ei ca indivizi ar propovădui Cauza lui Dumnezeu, problemele lor ar dispărea într-o clipită. Totuşi, să ne amintim că trebuie să  aibă puritatea intenţiei; dacă eu mi-aş spune: “Am o grămadă de probleme, prea multe, mai bine mă duc să propovăduiesc Credinţa ca să mi se rezolve”, acest lucru este oportunism, şi după cum am mai menţionat, în cadrul Credinţei nu există loc pentru asta. Totul este bazat pe adevăr, şi dacă o persoană cu intenţia pură merge să propovăduiască ç pentru că acesta este îndemnul lui Bahá’u’lláh, pentru că este primul şi cel mai important act de devoţiune pe care un om poate să-l facă – atunci lucrurile se vor întâmpla.

 

DESPRE IMPORTANŢA DE A AVEA GRIJĂ DE NOII CREDINCIOŞI

Până acum am vorbit despre cerinţe premergătoare pentru a face propovăduirea, mijloace, nevoi, să trăim o viaţă bahá’í… să facem o recapitulare: să fim îndrăgostiţi de Bahá’u’lláh (nu ca o chestie superficială) toate astea să fie adevărate. O dată ce cineva primeşte scânteia Credinţei în inima lui, este datoria prietenilor care i-au propovăduit şi datoria Adunării Spirituale Locale să-l ajute, pentru ca această scânteie să crească. Vă rog, să nu abandonaţi oamenii care acceptă Credinţa, – “ah, salut…tu ești nou bahá’í, ce bine!” – şi după aceea e lăsat singur. Responsabilitatea noastră nu se termină aici; e ca şi o mamă care naşte şi după aceea îşi lasă copilul; acel copil poate să moară, va fi necăjit, va avea tot felul de probleme. Aşa că este datoria Adunării Spirituale Locale să îi ajute pe noii bahá’í  şi să le    hrănească  sufletele;  să aranjeze  întâlniri  în  care să fie împreună  cu credincioşi devotaţi şi sinceri, pentru că astea o să îi   ajute să se dezvolte spiritual şi iubirea lor pentru Credinţă va creşte pe zi ce trece. După un timp, inima lor va fi plină de dragoste pentru Bahá’u’lláh, viaţa lor va fi diferită şi vor deveni fiinţe fericite şi radioase. De aceea, acestea sunt cerinţele premergătoare pentru a propovădui.

Acum aş vrea să vă povestesc pe scurt o istorie reală, a fost ceva văzut cu ochii mei şi de fiecare dată când povestesc acest lucru, îmi dau seama cum prietenii care ascultă se bucură, mai ales din cauza spiritului cu care e învăluită. Este despre cum s-a dezvoltat Credinţa în vestul Irlandei. Acum câţiva ani oamenii care au îmbrăţişat Credinţa erau “paria” societăţii, nu aveau multe cunoştinţe, şi nu aveau educaţie, tinerii aceştia stăteau într-o  casă  în  condiţii     foarte  triste  (mizere), locul  era bine  cunoscut  de  poliţie,  se întâmplau de toate în casa aceea: droguri, alcool, sex etc. Aceşti oameni au devenit bahá’í când au auzit despre Mesajul lui Bahá’u’lláh. Îmi amintesc când priveam la ei, aveam impresia că erau deja morţi. Imaginaţi-vă cum arată o persoană moartă! Ei nu ştiau nici măcar să se aşeze ca lumea pe scaun, ochii lor erau lipsiţi de viaţă; dar ei L-au recunoscut pe Bahá’u’lláh. Nu erau interesaţi deloc de Învăţăturile Sale ( asta vă spun cu certitudine). Ei nu au ascultat toate lucrurile despre care povestim mereu: egalitatea între bărbaţi  şi femei, guvernul  mondial  etc., nu  le  păsa  de  aceste  lucruri.  Au ajuns  să-L cunoască pe Bahá’u’lláh prin Cuvintele Lui. Erau atraşi foarte mult  de Cuvintele Tainice, de  exemplu,  “Cuvintele  lui  Dumnezeu”  le-au numit  ei. Astfel ei au  devenit  o nouă creaţie, sub ochii noştri. Şi când s-au dus în oraş, a fost ca şi cum un fulger ar fi lovit oraşul Leemary, a fost ca o bombă. Ei se duceau din nou prin baruri, şi când prietenii lor îi vedeau, spuneau: “arătaţi diferiţi, ce s-a întâmplat cu voi? nu sunteţi aceiaşi oameni”; “aşa este”, spuneau, “este adevărat”.

Povestea a fost cunoscută peste tot. De fapt, dintre aceşti oameni care au devenit bahá’í atunci,  unii  sunt  membrii în  Adunarea Spirituală  Naţională, la ora actuală.  Influenţa noastră a fost foarte mare în  oraş, şi ca rezultat, oamenii  veneau  în  valuri, sălile de conferinţe erau pline şi veneau în continuare, şi mulţi au devenit bahá’í. În ziua de azi aceşti  oameni  servesc ca şi pionieri,  ajută  la  realizarea  ţelurilor  şi ajută  la  formarea Instituţiilor Locale.

Atunci, pentru prima dată Adunarea Naţională a spus: “Acum, am vrea să facem propovăduire pe străzile din Leemary, pur şi simplu să mergem şi să vorbim oamenilor despre Credinţă”. Eu ştiu că voi aţi spune că dacă ieşiţi pe stradă, oamenii ar râde de voi.

Dar vă asigur că ce s-a întâmplat acolo, poate să se întâmple oriunde în lume, inclusiv într-un oraş mare. Puteţi încerca să faceţi asta, dar condiţia este să urmaţi ce vă voi spune: ce au făcut ei? Îmi amintesc că în primul sfârşit de săptămână dedicat propovăduirii, au venit toţi sâmbătă dimineaţa, s-au aşezat, au spus rugăciuni, au citit din Scrierile Sfinte, au ascultat poveşti despre Bahá’u’lláh, despre martiri, şi lacrimile curgeau din ochii lor. Eu am văzut cum lacrimile curgeau din ochii lor. După aceea au ieşit pe stradă în perechi.

Dar prima dată au făcut două lucruri, şi mă gândesc că acestea sunt cele două cerinţe esenţiale pentru propovăduire: Primul lucru, s-au rugat pentru a fi călăuziţi spre suflete receptive; trebuie să fie un număr mare de oameni receptivi la învăţăturile Credinţei (când noi am devenit bahá’í, am arătat ca am fost receptivi Credinţei), trebuie să fie mii ca şi noi. Important este să fim călăuziţi către ei, cu condiţia să fim sinceri şi ne îndrăgostim de Bahá’u’lláh. Aceasta este cea mai importantă cerinţă care precede propovăduirea: Să ne îndrăgostim  de  Bahá’u’lláh,  să ne rugăm la  El  să ne călăuzească  către  suflete receptive.

Bahá’u’lláh ne asigură că Adunarea din Înalturi şi sufletele tuturor sfinţilor profeţi ne vor veni în ajutor dacă ne îndrăgostim de El. Astfel a fost primul lucru făcut de aceşti tineri; să se roage ca să poată fi călăuziţi spre câteva suflete căutătoare.

Îmi aduc aminte că în acel an am avut şcoală de vară şi toţi stăteam la poveşti despre aceste lucruri; atunci le-am spus câtorva tineri, care se pregăteau să plece pe străzi să vorbească oamenilor despre venirea lui Bahá’u’lláh; că trebuia să se roage pentru a fi călăuziţi spre sufletele căutătorilor, şi ei s-au rugat destul de mult şi au ieşit. Când s-au întors, un tinerel din Statele Unite (un băiat minunat) era fericit, cu o sclipire în ochi şi mi-a spus: “Știţi ce ni s-a întâmplat? Când am ieşit, primul om căruia i-am vorbit despre Credinţă, în clipa în care am menţionat bahá’í, ne-a spus: Ce aţi spus? Aţi spus bahá’í… şi a sărit pe noi spunând: v-am căutat toate lunile astea aici; am locuit aici, dar am fost plecat din Irlanda, am văzut Mausoleele în Haifa, am văzut Casele de Adoraţie în mai multe locuri, i-am căutat pe bahá’í, am încercat peste tot să găsesc adresele şi nu le-am găsit”. Acum această persoană  participă deja la şezători şi sunt sigur ca va deveni bahá’í. Asta vreau să spun cu suflete receptive. Există multe şi le vom întâlni dacă ne rugăm cu toată inima lui Bahá’u’lláh, foarte sincer, ca să ne călăuzească spre ei.

Să vorbim despre al doilea lucru pe care aceşti tineri l-au făcut: când au plecat în perechi să propovăduiască pe stradă, ei nu s-au dus să argumenteze, să se certe cu nimeni (să se certe şi să discute aprins e rău). Pe de altă parte, niciodată nu au dus pliante cu ei, pentru că asta ar omorî munca propovăduirii, în sensul că proclamarea nu este propovăduire.

‘Abdu’l-Bahá   spune  într-una  din  Tabletele  Sale  că  atunci  când  ne  întâlnim  cu  o persoană, în clipa în care spunem “Vrei să auzi despre bahá’í?”, să nu dăm o carte din primul  moment.  Dacă  faceţi  asta,  niciodată  nu  o  veţi  ajuta  să  devină  bahá’í.  El  dă exemplu  din  Noul  Testament;  spune  că  Noul  Testament  era deja  imprimat,  dar  câţi oameni au devenit creştini din cauză că l-au citit? El spune ca nici un suflet nu a devenit creştin din acest motiv; toţi aceşti oameni (e vorba de milioane) au devenit creştini în urma muncii depuse de către misionari; ei s-au dus să stea de vorbă cu oamenii, ei i-au convertit la religia creştină, şi aceşti oameni la vremea respectivă nu aveau pliante.

Bine, ca să ne întoarcem la povestea despre bahá’íi din oraşul Leemary, ei mergeau şi se opreau pe stradă, aşteptând pe cineva    pentru a-l putea călăuzi, şi făceau ceva foarte important, al doilea punct pe care vreau să-l menţionez. Ei aveau siguranţă în inima lor că în timpul cât erau pe stradă, nu o să fie singuri; Bahá’u’lláh  avea să fie cu ei. Acest lucru este foarte important; Bahá’u’lláh era cu ei, iar dacă noi nu ne gândim la Bahá’u’lláh în munca noastră, dacă nu Îl ducem cu noi în călătoriile noastre şi în   activităţile noastre de propovăduire, niciodată nu o să avem succes.

Îmi aduc aminte că acum ceva vreme, unul dintre credincioşi(un băiat foarte plăcut), îmi spunea ca şi o plângere: “Știţi, toată viaţă mi-am petrecut-o propovăduind, făcând activităţi pentru Credinţă, toate sfârşiturile de săptămână merg ici colo, conduc maşina, fac rost de un afiş, îl pun undeva, alerg dincolo, fac una şi alta pentru Credinţă, şi sunt epuizat, obosit şi mă frustrez pentru că nimic nu se întâmplă.” I-am spus pe ton de glumă: “Dar pe bune, te gândești la Bahá’u’lláh în tot sfârşitul de săptămână, cel puţin o dată?” şi el a răspuns “ca să fiu cinstit cu dumneavoastră, nu. Sunt aşa de ocupat muncind, încât nu am timp să mă gândesc la El.” Ei bine, asta este ce vreau să spun cu faptul de a-L duce pe Bahá’u’lláh cu noi în călătoriile noastre. Acei tineri au făcut-o, L-au dus pe Bahá’u’lláh cu ei pe străzi.

Acum, aici avem o problemă; vreau să vă confrunt din nou cu ea; este o problemă foarte importantă şi de bază. Mereu spunem destul de uşor că Îl purtăm pe Bahá’u’lláh în sinea noastră, că avem puterea lui Bahá’u’lláh cu noi, că o să lăsam puterea Lui să acţioneze. Dar mă gândesc că spunem astea doar ca să ne aflăm în treabă. Uneori am auzit oamenii spunând: “Am fost şi am dus Credinţa ici colo, am făcut multe, şi bineînţeles Bahá’u’lláh nu a vrut să se întâmple ceva, aşa că, am lăsat totul şi nimic nu s-a întâmplat.” Asta este alt fel de a spune acelaşi lucru. Vedeţi? Nu poate să existe nimic mai puţin adevărat decât asta. Într-una din Tabletele Sale, Bahá’u’lláh face această plângere constantă. (bineînţeles, Bahá’u’lláh ar dori să cucerim întreaga rasă umană şi să o conducem către El). Când Bahá’u’lláh era la Akka a spus: “Dacă credincioşii mei şi susţinătorii mei ar fi îndeplinit întocmai toate poruncile mele, şi s-ar fi îndrăgostit de Mine, într-o formă totală şi sinceră în zilele mele, întreaga rasă umană m-ar fi recunoscut.” Acum, noi ne întrebăm, de ce oamenii nu vin  la întâlnirile noastre? Acesta este răspunsul! Este în mâinile noastre; este întru totul în mâinile noastre. Problema este că Bahá’u’lláh nu poate să vină cu noi decât dacă facem ceva, și asta este o lege a creației. Nu este vorba doar de a ne  gândi,  este  o  lege  a creației.  Este  vorba  de  una  dintre  legile  irevocabile  ale  lui Dumnezeu; faptul ca El este incapabil de a ne însoţi, fără să facem noi ceva. Vă voi aminti acest principiu: ştiţi că există două componente ale creaţiei; între Legământul lui Dumnezeu cu omul sunt două părţi, una este partea lui Dumnezeu şi cealaltă a omului; noi trebuie să facem ceva, iar Dumnezeu va face partea Lui; noi nu putem să facem treaba lui  Dumnezeu  şi  Dumnezeu  nu  poate  să  facă  treaba  noastră.  Bahá’u’lláh  ne-a  adus Revelaţia Sa şi persoana lui ‘Abdu’l-Bahá. Asta este tot ce ne-a adus, nici mai mult, nici mai puţin. Este sarcina noastră să obţinem apa vieţii Revelaţiei lui Bahá’u’lláh; până când nu ne vom deschide inimile noastre către El, să poată veni cu noi –  nu se va întâmpla; până când nu vom deschide calea, ca El să poată ajunge la noi –  nu se va întâmpla. Din cauza asta spun că este imposibil să vină cu noi.

Lampa din încăperea aceasta este aprinsă. De ce este aprinsă? Pentru că există o sursă de putere în acest oraş; iar dacă această lampă nu este conectată la ea, dacă nu se va conecta la această sursă de putere, sursa aceea este incapabilă să o aprindă, chiar dacă ar sta în pragul uşii sursei pentru o sută de ani. Nu o va aprinde, trebuie să o conectăm la ea; asta este partea noastră.

Bahá’u’lláh spune: “Iubeşte-Mă ca să te pot iubi şi Eu”. Vedeţi ce ferm este El? “Iubeşte- Mă ca să te pot iubi şi Eu. Dacă tu nu Mă iubeşti, dragostea Mea nu poate în nici un fel să ajungă la tine”. Nu este o chestiune de a spune “voi încerca”. Spune “nu poate să ajungă la tine”. Astfel, El nu poate să ajungă la noi fără ca noi să ne deschidem inima. În Cu v in tele   Tain ice   n e   sp u n e   aşa:   “Am  fă cu t   d in   in imile   o a men ilo r  că min u l Meu”  (parafrazez cuvintele Sale). “Inima ta este căminul Meu”, dar ne spune ca am dăruit inima noastră unui străin, şi de fiecare dată când El ajunge la ea, găseşte un străin înăuntru. Atunci, “Găsind un străin acolo şi fiind fără adăpost, plecă în grabă spre Sanctuarul Celui Iubit”.  El spune: “alungă departe  străinul si Eu voi intra acolo”. Acestea  sunt  problemele,  realităţile,  faptele,  principiile  irevocabile  ale  vieţii  şi  ale creaţiei, şi dacă mergem împotriva lor, nu putem să propovăduim Cauza lui Dumnezeu.

Bine, acesta este un subiect vast şi frumos, este cu greutate, o temă de bază. Acum voi menţiona  un  ultim  aspect. Nu vom  avea  succes în  atingerea  scopurilor  noastre  doar atunci  când  fiecare  individ  va  fi implicat  în  angajamentul  de  a  propovădui  Cauză. Publicitatea, întâlnirile, afişele, scrisorile, toate sunt bune; dar ele nu vor atinge ţelurile. Atingerea ţelurilor vine când noi toţi ne umplem de dragoste pentru Bahá’u’lláh, în aşa fel încât vom putea să ne ocupăm de primul lucru care un bahá’í trebuie să-l facă când se îndrăgosteşte de Bahá’u’lláh: să ne umplem mintea cu gândurile legate de propovăduirea Cauzei, pentru că asta este primul lucru care trebuie făcut. Vă aduceţi aminte ca v-am menţionat despre relaţia dintre om şi Bahá’u’lláh, şi relaţia de dragoste între ei? Este o relaţia de dragoste, nu este altceva. Când se iubeşte, se doreşte ceva doar pentru una dintre părţi în relaţia respectivă? O adevărată relaţie de iubire niciodată nu se bazează pe considerentul: “iubesc pe cineva pentru că are maşină, sau pentru că are mulţi bani, de aceea îl iubesc, acest lucru înseamnă că obţin ceva dintre astea.” Acest lucru nu este iubire, este un interest egoist. Adevărată dragoste este să iubeşti pe Cel Mult Iubit pentru El Însuşi, nu pentru a obţine ceva în schimb. El spune: “Supune-te poruncilor Mele din iubire pentru Frumuseţea Mea”.

Acum, noi am devenit bahá’í, ne-am îndrăgostit de El, şi spunem : Care este primul lucru pe care-l voi face? Care este prima mea îndatorire? Care este primul lucru care mă va ajuta, ca şi persoană, fără de care nu pot să mă dezvolt, să cresc, fără de care nu pot fi ajutat de către Dumnezeu, fără de care ajutorul lui Dumnezeu se va opri? Care este? Este propovăduirea.  Primul lucru care trebuie să-l fac este propovăduirea.  Cineva mi-a spus într-o zi : “Sunt destul de timid, îmi e ruşine să ies pe stradă şi să vorbesc cu oamenii”. Acest lucru este adevărat; este o problemă pentru mulţi dintre noi, timiditatea. Am primit recent o scrisoare de la o domnişoară în care spunea: “Eu nu pot să încep o conversaţie cu oamenii, nu pot, pur şi simplu îmi tare ruşine, nu reuşesc să spun nimic, sunt foarte rezervată.” Atunci ca şi răspuns i-am povestit următoarele: într-o zi în casa noastră aveam o scurgere de apă şi eram tare îngrijorat din cauză asta; eram nerăbdător să înceapă ziua pentru a putea merge imediat după un instalator ca să o repare. Atunci, dintr-o dată m-am întrebat pe mine însumi dacă aş fi la fel de îngrijorat şi de afectat dacă ar fi vorba de condiţia mea spirituală, care nu poate fi îmbunătăţită fără să propovăduiesc Credinţă.

‘Abdu’l-Bahá   spune  că  “Dumnezeu  va  opri  ajutorul  Lui”;  şi  cine  poate  oare  să  se dezvolte spiritual dacă ajutorul lui Dumnezeu se opreşte? Dacă eu aş fi fost la fel de îngrijorat pentru faptul că nu fusesem în stare să propovăduiesc Credinţa astăzi, cred că lucrurile ar fi fost cu totul altfel.  I-am spus acest lucru tinerei domnisoare: “Dacă sunteţi timidă, nu faceţi nimic; să vă ocupaţi mintea cu amintirea Lui; nu faceţi nimic. Pentru început ocupaţi gândul dumneavoastră cu dorinţa de a propovădui Credința, să vă rugaţi la Bahá’u’lláh ca El să călăuzească pe cineva la dumneavoastră. Rugaţi-vă la El, şi dacă nu v-a adus pe cineva în prima zi, atunci să plângeţi a doua zi, pentru că nu aţi avut ocazia de a propovădui Credinţa. Rugaţi-vă, rugaţi-vă şi să vă îngrijoraţi, fiindcă încă nu aţi fost în stare de a propovădui Credinţa, în consecinţă nu puteţi să creşteţi spiritual; şi El o să vă aducă pe cineva. El va găsi calea; la început o să vă încerce ca să vadă câtă credinţă aveţi în El”.

Această  încercare  este  una  dintre  legile  creaţiei.  În  lumea  fizică  putem  vedea  că încercarea este o lege ale creaţiei. În clipă în care ne mişcăm, vom fi încercaţi; dacă ne oprim nu va fi încercare; dar în clipa în care ne mişcăm, ce se întâmplă?, întâmpinăm rezistenţă. Imediat ce un  obiect se mişcă, întâmpină o rezistenţă, şi cu cât mai repede o să se mişte, o să întâmpine mai multă. Știţi? Avionul Concord când zboară foarte repede, viteza şi rezistenţă lui devin atât de mari încât metalul se topeşte (sau ajunge la punctul roşu), devine roşu. Această este încercarea.

Această este legea creaţiei. Ca şi bahá’í, în fiecare zi suntem încercaţi, şi se poate de asemenea, să nu bagăm de seamă acest lucru. Suntem încercaţi în majoritatea cazurilor atât  în  Adunările  noastre  Spirituale  ca şi în  vieţile  noastre  zilnice.  Şi când  vrem să propovăduim Credinţa, ne punem toată încrederea în Bahá’u’lláh, ieşim să propovăduim, ţinând cont de toate cerinţele pe care le-am menţionat şi nu se întâmplă nimic; acolo este încercarea, ca să vedem cât de mare este credinţă care o am faţă de El, mă întorc şi spun: “ei bine… am făcut toate astea şi nu a funcţionat”.   Atunci mă dau bătut, credinţa mea piere, devin din ce în ce mai puţin interesat şi plec. Am fost încercat şi am dat greş.  Iar dacă vă menţineţi statornici şi continuaţi fără să vă pese de ce o să se întâmple, va veni ziua când se va deschide calea, lucrurile o să se întâmple şi de aici înainte nu vă veţi opri.   De aceea, persoanei care era foarte timidă, i-am spus: “uitaţi, să fiţi îngrijorată; plângeţi pentru asta, rugaţi-vă pentru această, dacă vă veţi îngrijora întru atât de mult aşa cum am fost eu cu scurgerea de apă la mine acasă, încât nu m-a lăsat să dorm toată noaptea”. Dacă facem la fel, cineva singur, singurel o să vină la noi.

Am menţionat deja. Propovăduirea este un act de devoţiune către Dumnezeu, nu este creată în primul rând pentru a creşte numărul bahá’ílor, chiar dacă acest lucru se va întâmpla ca şi rezultat ale activităţilor de propovăduire. Cerinţele premergătoare pentru ca un bahá’í să propovăduiască, este să-și trăiască viaţa în acord cu Învățăturile, ca să poată reflecta principiile şi Învătăturile lui Bahá’u’lláh. Amintiţi-vă povestea cu lampiţa veche şi murdară. Nu putem trăi viaţa care ni se cere, fără să ne conectăm cu Bahá’u’lláh, fără să ne îndrăgostim de El. Primul lucru care trebuie să-l facem, dacă vrem să creştem spiritual, dacă vrem să avem ajutorul lui Dumnezeu, şi dacă vrem să fim fericiţi, dacă nu vrem să avem probleme în această viaţă, nici o problemă sub nici un aspect, nimic care să ne îngrijoreze, este SĂ PROPOVĂDUIM CAUZA LUI DUMNEZEU CA ŞI INDIVIZI.

Acum, eu nu vorbesc de propovăduirea colectivă. Uneori această propovăduire colectivă devine un fel de ţap ispăşitor, ca să o spunem franc. Îmi aduc aminte că în propria mea Adunare Spirituală Locală, acum câţiva ani, obişnuiam să ne aşezăm în jurul mesei şi să spunem: “Ce să facem cu propovăduirea?”. Şi toţi (vorbesc despre mine, m-am evaluat, m-am aşezat în linişte şi nu am putut să spun nimic), am început să spunem: “Bine, hai să avem o zi la iarbă verde, să lipim afişe, să facem o conferinţă publică”.   De ce facem aceste lucruri? Din cauză că nu vreau să propovăduiesc ca şi individ. Dacă cei nouă membri am fi văzut acest lucru, cu toţii am propovădui în fiecare seara cu şezători la noi acasa. Nu ar fi fost nevoie de nimic altceva; să fiţi asiguraţi că oamenii o să vină la voi dacă propovăduiţi individual în căminele voastre, ajutându-vă unii pe alţii. Şi de asemenea, nu spun că nu ar trebui să avem propovăduirea colectivă (să nu mă înţelegeţi greşit); doar că nu este un lucru fundamental.

Am spus că cerinţa premergătoare pentru a propovădui este să ne îndrăgostim de Bahá’u’lláh, şi în consecinţă să trăim viaţă noastră în acord cu Învățăturile. Primul pas este să ne învăţăm pe noi înşine, ca şi individ, apoi să ne îngrijorăm pentru a propovădui; dacă nu propovăduim Cauza unei persoane într-o zi, ne simţim nenorociți pentru că nimeni nu a venit la noi; şi tot aşa ne vom simţi când o să mergem la culcare. A doua zi vom fi din nou şi mai nenorociți, când ieşim de la o cafea, de la un restaurant, de la muncă, de la şcoală, de la casele noastre, oriunde ne-am afla.    Atunci, într-un final, Bahá’u’lláh o să aducă pe cineva la uşa noastră, va face să ne ciocnim cu cineva dacă va fi necesar, ca să-i vorbim despre Credinţă, ne va întreba despre ea, dar să ne amintim; am spus că trebuie să ne rugăm ca să fim călăuziţi spre suflete căutătoare. Şi să-L avem pe Bahá’u’lláh întotdeauna cu noi, ca El să influenţeze oamenii.

Acum, ca să ne întoarcem la povestea cu cei din Leemary, pot să vă asigur că prietenii aceia   care nu vorbeau engleză, când ieşeau să propovăduiască nu spuneau multe – nu puteau să spună multe – doar câteva cuvinte: va fi o întâlnire, va fi ceva. Mai târziu cei care au devenit bahá’í ca şi un rezultat ale acestor invitaţii, ne-au spus: “Niciodată nu am înţeles ce spuneau aceşti prieteni, doar că am văzut pe feţele lor ceva diferit; erau fericiţi, încrezători, nu  arătau ca şi noi  şi vroiam să devenim  luminaţi;  aşa că ne-am dus  la întâlnirile lor şi tot ce ne-au spus în primă fază, a fost locul întâlnirii.” Asta a fost tot; nu au existat pliante, nimic; aceşti tineri purtau pe Bahá’u’lláh în sinea lor, nu discutau cu nimeni;       noi  nu  discutăm  aprins  cu  oamenii  când  propovăduim,  niciodată  nu argumentăm cu oamenii, doar dăruim mesajul cum putem și în forma în care ocazia ne-o oferă .

Lăsaţi pe Bahá’u’lláh să facă munca. Să stăm departe, în aşa fel încât să nu fim o piedică în drumul Său.

Vă rog mult… să vă amintiţi: niciodată, dar niciodată, să nu ajungeţi la concluzia – foarte rău dacă e aşa –  că această persoană care e în faţă voastră a făcut toate astea, ca o fi cineva măreţ, acest lucru nu este adevărat. Să nu vă gândiţi că încerc să vă învăţ cum să vă trăiţi viaţă. Am deficienţe mai mari decât vă puteţi imagina; vreau să vă rugaţi pentru mine, aşa cum eu mă voi ruga pentru voi. Ce am încercat să vă spun este ce găsesc în Scrieri. Aceasta este tot ce avem în Credinţă. Acestea sunt adevăruri irevocabile şi nu putem să o luăm pe scurtături. Nu există alte căi.

ÎNCERCAŢI-LE! Mulţumesc.