Povestiri de un maret eroism

Povestiri de un măreț eroism

Impactul lui Báb și al adepților Săi asupra scriitorilor și artiștilor

DE ROBERT WEINBERG

noiembrie 2019

Relatările cu privire la ascensiunea meteorică, afirmațiile nemaiauzite și misterioasa execuție publică a lui Báb – născut acum 200 de ani în Shíráz, Iran – au lăsat urme adânci nu doar în ținuturile Sale natale, ci și la mare distanță de acestea. De la îndepărtatele săli de lectură ale locașurilor de învățământ indiene și engleze până la saloanele pariziene de pe malul stâng al Senei, scriitorii și artiștii au fost captivați de tragedia vieții lui Báb și de tratamentul îngrozitor la care i-au condamnat pe adepții Săi autoritățile fanatice ale epocii. Această scurtă analiză examinează rezonanța pe care a avut-o acest episod deosebit din istoria religioasă a omenirii în deceniile care au urmat.

Observatorii mișcării bábí

Pe parcursul sec. al XIX-lea, poveștile și imaginile exotice din Orient exercitau o fascinație aparte asupra minților europenilor. Unii, precum Lordul Curzon, om politic britanic, erau împinși să călătorească spre miazăzi de ambiții imperialiste. Alții însă, inclusiv Edward Granville Browne de la Universitatea Cambridge, un om pronunțat antiimperialist, s-au identificat în mod sincer cu culturile pe care le-au descoperit și au revenit de acolo cu o înțelegere nouă a potențialului popoarelor pe care le-au întâlnit. Un scriitor afirma chiar că „tema politică a Europei care redă viață unei Asii inerte și-a găsit contrapunctul literar și artistic în ideea că lumea mai puțin sofisticată de peste mări și oceane ar putea să reîntinerească o Europă îmbătrânită.”[1]

Lucrarea Religions et Philosophies dans l’Asie Centrale (1865) a lui Arthur de Gobineau – în care se fac paralele evidente între viața și martiriul lui Báb și cele ale lui Iisus Hristos – a avut cea mai mare influență în a transmite povestea către mințile occidentale. Poetul și criticul cultural englez Matthew Arnold scria în „A Persian Passion Play” („O scenă persană a Patimilor”) că „scopul principal” al cărții lui Gobineau a fost „să facă un istoric al carierei lui Mirza Ali Mahommed… fondatorul bâbismului, cunoscut măcar cu numele de majoritatea oamenilor din Anglia”[2]. Ideea că „majoritatea oamenilor din Anglia” era la curent cu Báb, în opinia lui Arnold, arată cât de adânc pătrunsese faima Sa în societățile aflate la mare distanță.

Edward Granville Browne                         Matthew Arnold

La rândul său, Browne a pornit în călătorie tot după ce a luat contact cu textul lui Gobineau. Singura sa vizită în Iran, în perioada 1887-1888, rememorată în lucrarea A Year Amongst the Persians (Un an printre persani) (1893), a aprins o „flacără care… avea să se dovedească de nestins”[3]. Expunerea despre sejurul său a avut un rol important în a-i familiariza pe cititorii englezi cu Báb și cu a Sa „blândețe și răbdare, cu soarta crudă care îl doborâse și cu dârzenia de neclintit cu care el și adepții săi, de la cei mai mari la cei mai mici, înduraseră chinurile neîndurătoare la care i-au supus inamicii lor”[4].

1. L. M. Nicolas, un erudit francez născut în Iran, a fost și el intrigat de opera lui Gobineau. Cercetările lui Nicolas, cuprinzând traduceri ale mai multor Scrieri de căpătâi ale lui Báb, au contribuit și ele la sensibilizarea opiniei publice cu privire la viața și învățăturile Sale: „Reflecțiile mele asupra [Celor șapte dovezi de Báb], pe care am tradus-o, m-au umplut cu un fel de plăcută beție, astfel încât am devenit încetul cu încetul, în mod profund și unic, bábíst. Cu cât mă adânceam în aceste reflecții, cu atât admiram mai mult măreția geniului celui care, născut în Shíráz, a visat să înalțe lumea musulmană”[5]. Nicolas, care și-a menținut admirația față de Báb toată viața, conchide: „Sărmanul mare Profet născut în inima Persiei, fără mijloace de educație și care, singur pe lume și înconjurat de inamici, izbutește prin forța geniului său să creeze o religie universală și înțeleaptă… Îmi doresc ca oamenii să admire sublimul lui Báb, care, în plus, a și plătit cu viața și cu sângele său pentru reformele pe care le-a propovăduit”[6].

Reacții în rândul poeților din Iran

Scripturile bábíste și bahá’í pun mare accent pe puterea cuvântului scris sau rostit. Báb Însuși făcea referire la o tradiție: „Sub tronul lui Dumnezeu zac ascunse comori; cheia către acele comori este limba poeților”[7]. Printre cei dintâi adepți ai noii credințe s-au numărat poeți distinși precum Táhirih, Varqá, Na’ím și ‘Andalíb[8].

Mirza Habib-i Shirazi aka Qaini

Relatările bábíștilor au stârnit o reacție aproape instantanee chiar de la scriitorii din Iran. Mírzá Habíb-i-Shírází, cunoscut sub numele de Qá’iní, unul dintre cei mai proeminenți poeți ai țării, este considerat primul care L-a preamărit pe Báb în opera sa[9]. Veste despre cei 300 de bábíști asediați la Mausoleul lui Shaykh Tabársí, unde, în ciuda lipsei lor de experiență militară, au rezistat în fața trupelor Șahului aproape un an – având și un însemnat ajutor în demonstrația absolut devastatoare de măiestrie în mânuirea sabiei făcută de cel dintâi adept al lui Báb, Mullá Ḥusayn, care era doar un cărturar religios – „a trezit entuziasmul poeților care, în diverse localități din Persia, au simțit nevoia să cinstească faptele vitejești ale autorului unui act atât de curajos. Poeziile lor au contribuit la răspândirea veștii și la imortalizarea amintirii acelui act formidabil”[10]. În Occident, cazul bábíștilor asediați a fost mediatizat intens[11], dar și descris în jurnalele de călătorie ale lui Robert Binning, Lady Sheil și Jane Dieufloy.

Táhirih, Qurratu’l-‘Ayn

Poeta cunoscută sub numele Táhirih sau Qurratu’l-‘Ayn, prima femeie care L-a urmat pe Báb, era, la vremea aceea, o rara avis printre femei prin educația și erudiția sa. Gazelul de mai jos, cea mai reprezentativă creație a sa, transmite devotamentul său arzător față de Cel Îndrăgit:

Mi-aș tălmăci întreaga durere

Linie cu linie, punct cu punct,

Dacă am vorbi de la o inimă la alta

Și ne-am întâlni față în față.

Ca să te văd și numai o clipă

Rătăcesc ca o adiere de vânt

Din casă-n casă, din ușă-n ușă,

Din loc în loc, de la o stradă la alta.

De-s departe de tine,

Sângele inimii îmi țâșnește din ochi,

Șuvoi după șuvoi, râu după râu,

Val după val, șiroi după șiroi.

Această inimă a mea în suferință

A împletit dragostea față de tine

În stofa din care e croită viața,

Fibră cu fibră, fir cu fir.[12]

Mai presus decât orice alt element al experienței bábíștilor, dârzenia și curajul lui Táhirih pare să fi aprins cel mai mult imaginația scriitorilor. I-au fost dedicate numeroase volume – rememorând, printre altele, gestul său unic de a-și ridica vălul în public – și nu doar în limbile persană, arabă și engleză, ci și în urdu. În jurul anului 1870, după ce bábíștii au călătorit la Mumbai, povestea vieți lui Táhirih și poeziile sale au ajuns să fie bine-cunoscute pe subcontinentul indian. Influentul poet, politician și filosof Allama Muhammad Iqbal, născut în Punjab, o includea pe Táhirih printre cei ale căror „cânturi dăruiesc constanță sufletelor deoarece cânturile lor își trag căldura din universul căldurii lăuntrice”[13]. În opera sa Javid Nama (1932), Iqbal o prezintă pe Táhirih ca pe una dintre cei trei „călăuzitori martiri”.

Nu vă gândiți că Táhirih a părăsit această lume.

Ci mai degrabă că ea este prezentă în însăși conștiința epocii sale.[14]

 

Allama Muhammad Iqbal                      William Michael Rossetti

În Europa, încă din 1874, o romancieră austriacă și activistă pentru drepturile femeilor, Marie von Najmajer, scrisese un poem epic, Gurret-ül-Eyn, considerat prima creație compusă într-o limbă occidentală în cinstea noii religii. Patru ani mai târziu, William Michael Rossetti îi pomenea atât pe Báb, cât și pe Táhirih într-o conferință despre poetul englez Shelley pe care a susținut-o în mai multe orașe[15]. Rossetti remarca faptul că Táhirih avea „o influență aproape magică asupra unor părți mari din populație”[16] și că protagoniștii poeziei The Revolt of Islam a lui Shelley anticipau atât viața lui Táhirih, cât și pe cea a lui Báb. În opera respectivă, Shelley pare să fi surprins simțul de expectativă din acea epocă, prevestind apariția iminentă a două ființe Divine:

Și o voce rosti: „Trebuie să asculți

În această zi: două Spirite mărețe se întorc acum,

Precum păsări ale liniștii de pe marea zbuciumată a lumii,

Turnând lumină proaspătă din cupa nemuritoare a Speranței;

O poveste despre puterea omenească. Nu dispera, ci ascultă și învață!”[17]

Explicând semnificația unui vers din Hafez, Báb afirma: „Influența imediată a Duhului Sfânt este ceea ce face ca asemenea cuvinte să izvorască din gura poeților, cuvinte a căror semnificație nici ei nu o pot desluși de multe ori”[18]. Într-un spirit similar, Shelley declarase cu puțin timp înainte că poeții sunt „hierofanții unei inspirații de neînțeles, oglinzile umbrelor uriașe pe care viitorul le proiectează asupra prezentului, cuvintele ce exprimă ceea ce ei înșiși cu mintea nu cuprind; trâmbițele care cântă în luptă fără să încerce sentimentele pe care le insuflă…”[19] Forțele creative care însoțesc declarările unei Manifestări a lui Dumnezeu – sau chiar o anticipează – par deci să stârnească sensibilitățile spirituale ale sufletelor receptive.

Pe parcursul sec. al XX-lea, faima lui Táhirih s-a răspândit și mai mult în străinătate. Martha Root, jurnalistă și remarcabil dascăl bahá’í, a scris o monografie despre Táhirih în care afirma: „Călătorind pe cele cinci continente, am văzut cum viața sa a influențat pe femeile dar și pe bărbații din întreaga lume”[20]. Se spune despre o sculptură expusă în public în 1960 în Baku, Azerbaidjan, realizată de Fuad Abdurrahmanov și înfățișând o femeie ce își dă deoparte vălul, că a fost inspirată de Táhirih[21]. Și, chiar în 2017, Muzeul Național de Istorie din Azerbaidjan a organizat o festivitate prin care recunoștea devotamentul și contribuția lui Táhirih la emanciparea femeilor. „Táhirih este deosebit de apreciată,” explică prof. univ. Azer Jafarov de la Universitatea de Stat din Baku. „Ea a influențat literatura modernă, a dat tonul emancipării femeilor și a avut un impact profund asupra conștiinței publice”[22].

Cam în aceeași perioadă în care Táhirih își făcea apariția fără văl la conferința din Badasht din iunie-iulie 1848, la Seneca Falls avea loc primul congres pentru drepturile femeilor din SUA, în cadrul căruia s-a lansat mișcarea pentru dreptul de vot al femeilor din America. În ochii femeilor din Occident, actele lui Táhirih erau interpretate prin prisma propriei lor campanii de susținere a dreptului de vot. În 1911, în Marea Britanie, ziarul Ligii pentru Libertatea Femeilor a publicat un articol în trei părți semnat de activista Charlotte Despard intitulat „O femeie apostol în Persia”[23]. Iar când o credincioasă bahá’í britanică, Mary Blomfield, i-a predat personal regelui George V o petiție prin care cerea ușurarea relelor tratamente la care erau supuse sufragetele în detenție, un bahá’í american a supranumit-o „Qurratu’l-Ayn a Occidentului”[24].

Charlotte Despard

Saloanele pariziene

Primul roman european a cărui acțiune se desfășoară în jurul episodului reprezentat de Báb a fost publicat în Franța în 1891. În Un amour au pays des mages (O iubire în țara magilor), A. de Saint-Quentin – funcționar consular francez și coleg cu Gobineau – a imaginat o poveste de dragoste între un derviș modest și fiica unui cleric din Qazvín care se desfășoară având în fundal evenimente din istoria bábístă.

Și autorul Jules Bois a fost atât de mișcat de povestea evenimentelor din îndepărtatul Iran că, în timpul unei călătorii în Țara Sfântă, s-a oprit la Muntele Carmel pentru a „depune flori la mormântul lui Báb”[25]. În 1925, Bois își amintea: „Întreaga Europă manifesta compasiune și indignare față de martiriul lui Báb din 9 iulie 1850 … printre literatorii generației mele din Parisul anului 1890, martiriul lui Báb era un subiect de discuție la fel de actual ca primele vești ale morții sale. Scriam poezii despre el. Sarah Bernhardt îl implora pe Catulle Mendès să compună o piesă având ca temă această tragedie istorică … Am fost rugat să scriu o piesă intitulată Her Highness the Pure (Alteța Sa Cea Curată), care trata povestea unui alt martir ilustru al aceleiași cauze, o femeie – Quarratul-Ayn [sic], o Ioana d’Arc a Persiei și conducătoarea mișcării de emancipare a femeilor Orientului”[26].

Jules Bois

Niciuna dintre piesele propuse ale lui Mendès și Bois nu s-a materializat. Însă Bois l-a întâlnit pe ‘Abdu’l-Bahá în Paris la 11 noiembrie 1911, acasă la compozitorul Hermann Bemberg, unde s-au interpretat fragmente dintr-o operă al cărei libret îl semnase și care fusese compusă de Bemberg și Eustache de Lorey. Intitulată Leïlah, opera avea ca loc de desfășurare orașul Shíráz și conținea multe trimiteri la Persia mistică. Avea să fie pusă în scenă în Monaco trei ani mai târziu[27].

Laura Clifford Barney

În 1910, moștenitoarea americană stabilită la Paris Laura Clifford Barney – care, în deceniile următoare, avea să fie activă în Consiliul Internațional al Femeilor și să îl reprezinte pe lângă Liga Națiunilor – își publicase propria piesă de teatru, God’s Heroes (Eroii lui Dumnezeu), care nu a fost jucată niciodată și care o avea în centrul său pe Táhirih. În prefață, Barney își descria opera drept „doar un fragment din una dintre cele mai dramatice perioade ale istoriei … și doar o prezentare succintă a celei mai vaste filosofii cunoscute de om până în prezent”.

Teatrul, ca toate celelalte forțe, poate să ridice sau să dărâme. Poate fi un instrument puternic pentru difuzarea la scară largă a ideilor; și, de aceea, consider că valul de regenerare care mătură întreaga lume trebuie să fie reprezentat și pe scenă; și, astfel, încerc, prin această piesă, să aduc în fața publicului unele dintre cele mai inspiratoare evenimente ale epocii noastre.

Iată de ce am prezentat publicului câteva episoade de la începuturile istoriei babismului și doar câteva dintre personajele notabile ale acestei perioade: dar, chiar și această schiță imperfectă ar trebui să fie de-ajuns pentru a da o idee despre amploarea uriașă a mișcării.[28]

Barney considera că este „de preferat” să nu Îl zugrăvească pe Báb sau pe Bahá’u’lláh în niciun fel, „căci anumite ființe nu pot fi întruchipate în mod adecvat”. Însă nu a existat o astfel de restricție autoimpusă în cazul reprezentării lui Táhirih, „care iese în evidență în istorie ca un exemplu a ceea ce poate înfăptui discipolul adevărului, în ciuda obiceiurilor ce îi pun piedici și a persecuțiilor violente”[29].

La un anumit punct al piesei de teatru, Barney proclamă, prin vocea lui Táhirih, apariția unei noi Revelații:

Din toate părțile văd ridicându-se o viață nouă; lupta dintre solul întărit și sămânța ce se îndreaptă spre maturitate s-a sfârșit. În curând, peste toate lucrurile, vara va întinde frumusețea biruitoare!

…chiar și în sfârșit este un început, căci primăvara va birui din nou, soră a mea. Și atunci când credințe străvechi devin rigide în forme reci și moarte, cum se întâmplă acum, o credință nouă încolțește în sufletele oamenilor.”[30]

Devenită ea însăși o credincioasă bahá’í devotată, Barney nu le-a ascuns cititorilor săi intenția de a prezenta această istorie pe scenă: „…Sper, cu toate acestea, să vă ofer o imagine a gloriei orientale și să vă trezesc interesul pentru această mare mișcare, religia universală – bahaismul, care aduce astăzi pace și speranță unei omeniri în expectativă”[31].

O piesă de teatru rusească

În Dumnezeu trece pe lângă noi, publicată în 1944 spre a marca centenarul Declarației lui Báb, Shoghi Effendi a consemnat pentru posteritate încă o piesă de teatru:

O poetă rusă, membră a Societăților Filosofică, Orientală și Bibliologică din Sankt Petersburg, a publicat, în 1903, o dramă intitulată „Báb”, care, un an mai târziu, a fost jucată pe una din scenele principale ale orașului, apoi a fost mediatizată în Londra, a fost tradusă în franceză la Paris și în germană de către poetul Fiedler, a fost prezentată din nou, la scurt timp după Revoluția Rusă, la Teatrul Popular din Leningrad și a reușit să stârnească simpatia sinceră și interesul renumitului Tolstoi, al cărui elogiu la adresa operei a fost publicat ulterior în presa rusă.[32]

Isabella Grinevskaia

Piesa a fost scrisă de Izabela Grinevskaia, care intrase probabil în contact pentru prima oară cu povestea lui Báb în timp ce se documenta într-o bibliotecă universitară din Sankt Petersburg. Mai mulți cărturari ruși – printre care Aleksandr Kazembeg, Albert Dorn, Cpt. A. M. Tumanski și Baronul Viktor Rozen – publicaseră articole despre Báb. Piesa lui Grinevskaia, apărută în 1903, a fost primită cu recenzii favorabile în presă, unele dintre acestea cuprinzând citate ample din operă. Într-una dintre recenzii se spunea că povestea poate „să emoționeze atât un rus, cât și un persan. Este aproape straniu că, în literatura noastră, nu a ajuns nimeni să scrie despre o asemenea tragedie minunată și autentică”[33]. Având premiera la Sankt Petersburg pe 4 ianuarie 1904, piesa și-a transmis mesajul de pace, iubire, toleranță și frăție atât de eficient, că, după numai patru reprezentanții, a fost interzisă timp de cinci ani de cenzura țaristă. Totuși, piesa s-a mai jucat la Baku pe 28 aprilie și la Astrahan în prima săptămână a lunii decembrie 1904. O a doua ediție a fost publicată în 1916 și pusă în scenă un an mai târziu. În 1922 a avut loc ultima reprezentație consemnată oficial, la Așgabat, Turkmenistan.

Leo Tolstoy

Printre cei care au apreciat piesa lui Grinevskaia s-a numărat și Lev Tolstoi. Un ziarist rus care l-a vizitat pe marele scriitor în 1903 a povestit că l-a găsit pe Tolstoi „adânc cufundat în lectura piesei de teatru” și a fost însărcinat de acesta să-i transmită „aprecierea plină de admirație autoarei”[34]. Însă curiozitatea lui Tolstoi cu privire la Báb exista dinainte să primească textul lui Grinevskaia. De exemplu, în 1899, poetul Rainer Maria Rilke l-a vizitat pe Tolstoi împreună cu psihanalista rusă Lou Andreas-Salomé și cu soțul acesteia, orientalistul Friedrich Carl Andreas, care publicase o lucrare despre bábíști. Ulterior, Salomé își amintea că Tolstoi nu i-a băgat prea mult în seamă pe ea și pe Rilke, concentrându-se în schimb pe „discuțiile profunde și tonice despre mișcarea bábístă” purtate cu soțul ei[35].

Într-o scrisoare către Grinevskaia, Tolstoi preciza: „Știu de bábíști de multă vreme și sunt deosebit de interesat de învățăturile lor. Mi se pare că au un mare viitor în față … deoarece au dat deoparte suprastructurile artificiale care separă [religiile] una de alta și își propun să unească întreaga omenire sub o singură religie … De aceea, datorită faptului că îi educă pe oameni în spiritul frăției și egalității și în spiritul sacrificării dorințelor senzuale pentru servirea lui Dumnezeu, bábísmul a câștigat aprecierea mea fără rezerve”[36].

Reacții în sec. al XX-lea

Báb și adepții Săi au constituit un motiv de curiozitate și o sursă de inspirație pentru numeroși scriitori, care au fost intrigați de învățăturile Sale și captivați de tragedia poveștii lor. Ulterior, după ce „Epoca Eroică” a istoriei bahá’í a ajuns la sfârșit, odată cu trecerea lui ‘Abdu’l-Bahá în 1921, Credința Bahá’í, sub îndrumarea Păzitorului său, Shoghi Effendi, a început să devină o religie de nivel mondial, distinctă și independentă, răspândindu-se în tot mai multe teritorii. Unul dintre motivele pentru care Shoghi Effendi a tradus Crainicii Aurorei: Relatarea lui Nabíl despre primele zile ale Revelației bahá’í a fost să le ofere bahá’ílor mai noi din Occident o introducere vie în originile Credinței, care le erau necunoscute în mare parte, precum și un instrument inspirator care să îi încurajeze în servirea dezinteresată a dezvoltării Credinței. Păzitorul mai spera și că Crainicii Aurorei le va oferi artiștilor o sursă de inspirație pentru operele lor: „Este cu siguranță adevărat că spiritul acestor suflete eroice va stârni mulți artiști să dea tot ce au mai bun în ei. Asemenea vieți îi inspirau în trecut pe poeți și mișcau pensulele pictorilor”[37].

În comparație cu bogăția de scrieri despre Báb din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, operele inspirate de perioada bábíștilor par să se fi rărit în cea mai mare parte a sec. al XX-lea. Totuși, de la publicarea Crainicilor Aurorei și până în prezent, chiar bahá’íi i-au omagiat pe Báb și pe eroii istoriei bábíste prin nenumărate opere de artă, poezii, piese de teatru, filme și cântece, într-o gamă largă de limbi și forme de expresie culturală. Doi bahá’í americani care s-au bucurat de o amplă recunoaștere publică în demersurile lor artistice și care merită menționați aici spre a exemplifica impactul Crainicilor Aurorei asupra spiritelor creatoare sunt pictorul Mark Tobey și poetul Robert Hayden.

Mark Tobey                                              Robert Hayden

Atunci când Tobey a întreprins cel de al doilea pelerinaj în Țara Sfântă, în 1935, Shoghi Effendi i-a spus că e liber să îi zugrăvească pe primii eroi ai Credinței, însă nu și pe Fondatorii acesteia. Până la acel moment, niciunul dintre pictorii ce se numărau printre primii bahá’í occidentali nu încercase să ilustreze evenimente din istoria bábístă, darmite să încerce să transmită concepte mai mistice. Însă Tobey, familiarizat cu mișcările în direcția abstractului din pictura modernistă europeană, a constatat că limbajul său vizual în formare putea servi pentru a evoca nu doar evenimente istorice, ci și idei metafizice.

Mișcare în jurul unui martir (1938), Mark Tobey

Una dintre operele de inspirație bábístă cele mai explicite ale lui Tobey este Mișcare în jurul unui martir (1938). În această lucrare, el își valorifică profundele cunoștințe despre arta Renașterii, în special reprezentarea pieta cu Hristos martirizat, pentru a înfățișa forțele fizice și spirituale care se rotesc în jurul unei figuri de sfânt care a fost condamnat la moarte. Întreaga imagine, care, privită de la distanță, poate fi interpretată ca un ochi atotvăzător sau o vâltoare, crește în spirală dintr-un cerc de mici dimensiuni aflat în centru, poate tocmai acel „Punct de Bază”, așa cum Báb Se descria pe El Însuși, „din care au fost generate toate lucrurile create”[38]. Împrejurul figurii de martir, al cărei braț inert atârnă în jos, stau persoane îndoliate și credincioși, preoți și gărzi cu căști pe cap, în timp ce figuri angelice mai amorfe se rotesc deasupra. În această operă, Tobey face o paralelă explicită între episodul bábíst și evenimentele arhetipale ale unor sisteme religioase precedente.

Totodată, în poezia Dawnbreaker (Crainicul Aurorei), distinsul poet american Robert Hayden, care a fost între anii 1976 și 1978 consultantul în materie de poezie al Bibliotecii Congresului SUA, o funcție cunoscută astăzi sub numele de „poet laureat al SUA”, folosește ca sursă de inspirație descrierea umilinței la care a fost supus Hájí Sulaymán Khán, a cărui ultimă pedeapsă a fost să i se dea găuri în trup în care să se introducă lumânări aprinse:

Arzând

de la lumânările îngrădite

de ochii înlăcrimați

ai rănilor,

 

Dansă

pe străzi de ocară

până la moarte; cântând

împotriva

 

răsunătoarei

batjocuri lauda lui Dumnezeu.

Flăcările cuibărite

în carnea sa

 

Hrăniră

focurile ce ne mistuie

acum, focul care

va izbăvi.[39]

Povestea continuă

Două din aspectele poveștii lui Báb – comportamentul Său captivant și tratamentul aspru la care au fost supuși adepții Săi – par să fi stârnit cu predilecție imaginația scriitorilor și, ulterior, a artiștilor. Teologul englez Thomas K. Cheyne a consemnat despre Báb că a Sa „combinație de blândețe și putere este atât de rară, încât trebuie să îl așezăm pe același rang cu oamenii supranaturali…”[40] Lordul Curzon remarca faptul că „[p]ovestiri de un măreț eroism luminează paginile însângerate ale istoriei bábíste … Atunci, trebuie că au o importanță deloc neglijabilă învățăturile unei credințe ce poate trezi în adepții săi un spirit de sacrificiu atât de rar și de frumos”[41].

Și astăzi, Báb continuă să fie o sursă de fascinație nu doar pentru bahá’íi din întreaga lume, ci și pentru cercetătorii istoriei și religiei, pentru artiști, muzicieni, scriitori și dramaturgi. Anticipând sărbătoririle din întreaga lume a bicentenarului lui Bahá’u’lláh din 2017, precum și ale bicentenarului lui Báb din 2019, Casa Universală a Dreptății scria:

În centrul acestor festivități trebuie să stea un efort concertat de a transmite sentimentul a ceea ce reprezintă pentru umanitate faptul că acești doi Aștri s-au ridicat Unul după Altul deasupra orizontului lumii. Desigur, acest lucru va lua forme diferite în contexte diferite, cuprinzând o imensitate de expresii culturale și artistice, inclusiv cântece, prezentări audiovizuale, publicații și cărți.[42]

Bicentenarul Nașterii lui Báb din octombrie 2019 a dat într-adevăr naștere unei revărsări de expresii artistice venind de la oameni de pe toate continentele, amintind, dacă mai era nevoie, de profunda influență pe care viața și misiunea lui Báb continuă să o aibă și o vor exercita încă și mai mult asupra expresiei artistice din întreaga lume.

Au rămas deci multe lucruri a fi văzute și auzite, desenate și pictate, rostite și cântate, jucate pe scenă sau surprinse pe peliculă – pe măsură ce umanitatea reacționează din ce în ce mai puternic la apariția unei Revelații Divine și la Profetul Herald martirizat al acesteia, Care i-a fascinat pe comentatorii contemporani de la mijlocul sec. al XIX-lea și Care continuă să le vorbească inimilor și sufletelor în sec. al XXI-lea.

 

Autorul își exprimă recunoștința față de Hillary Chapman, Sasha Dehghani, Jan Jasion, Bahiyyih Nakhjavani, Anne Gordon Perry și Louise Willneff pentru ajutorul pe care i l-au dat în redactarea acestui eseu.

Portrete în creion realizate de Simina Rahmatian.

***

Note

[1] Philip Darby, Three Faces of Imperialism, Britain and American Approaches to Asia and Africa 1870–

1970 (New Haven: Yale University Press, 1987), p. 51.

[2] Matthew Arnold, „A Persian Passion Play”, Essays in Criticism (Londra: Macmillan, 2. 1884), p. 668.

[3] A. J. Arberry, „Oriental Essays”, Portraits of Seven Scholars (Oxford: Oxford University Press, 1960), p.

171.

[4] Edward Granville Browne, A Year Amongst the Persians (Londra: A. C. Black, 1950), p. 330.

[5] A. L. M. Nicolas, citat în Moojan Momen, The Bábí and Bahá’í Religions 1844–1944: Some

Contemporary Western Accounts (Oxford: George Ronald Publisher, 1981), p. 37.

[6] Ibid., p. 38.

[7] Nabíl-i-A’ẓam (Muḥammad-i-Zarandí), The Dawn-Breakers: Nabíl’s Narrative of the Early Days of the

Bahá’í Revelation (Wilmette, Ill.: Bahá’í Publishing Committee, 1932), pp. 258–59.

[8] Lucrarea lui Baydá’í, Memoir of the Poets of the First Bahá’í Century, conține note biografice despre și exemple de opere semnate de nu mai puțin de 134 de poeți bábíști și bahá’í.

[9] Nabíl-i-A’ẓam, The Dawn-Breakers, p. 258, nota de subsol 1.

[10] Nabíl-i-A’ẓam, The Dawn-Breakers, p. 333.

[11] Într-un studiu aflat în desfășurare, Jan Teofil Jasion a înregistrat 1 380 de articole în perioada 1845-1859. Până la finele anului 1845, fuseseră publicate peste 50 de articole în ziare din Marea Britanie, Franța și SUA. În 1857 apăreau articole de ziar în practic fiecare capitală din Europa de Vest, dar și în locuri mai îndepărtate, cum ar fi Insula Java, Puerto Rico, Bahamas, Hawaii și Canada.

[12] Táhirih, citată în Farzaneh Milani, Veils and Words: The Emerging Voices of Iranian Women Writers

(Londra: I. B. Tauris, 1992).

[13] Sabir Afaqi, „Qurratu’l-’Ayn Táhirih in Urdu Literature”, în Táhirih in History: Perspectives on

Qurratu’l-Ayn from East and West, ed. Sabir Afaqi și Jan Teofil Jasion (Los Angeles: Kalimát Press),

2004, p. 31.

[14] Muhammad Iqbal, citat în ibid., p. 31.

[15] William Michael Rossetti, în The Dublin University Magazine, (februarie/martie 1878).

[16] Ibid.

[17] Percy Bysshe Shelley, The Revolt of Islam (Londra: C. and J. Oliver, 1818), cântul I: LVIII.

[18] Nabíl-i-A’ẓam, p. 259.

[19] Percy Bysshe Shelley, citat în Shelley’s Poetry and Prose, ed. Donald Reiman și Sharon Powers

(New York: W. W. Norton, 1977).

[20] Martha Root, Táhirih the Pure (Los Angeles: Kalímat Press, 1981), p. 43.

[21] Vezi https://news.bahai.org/story/1150/.

[22] Ibid.

[23] Despard, Charlotte, „A Woman Apostle in Persia”, The Vote, vol. IV nr. 101. 30 septembrie 1911: pp. 280-1.

[24] Scrisoare de la Joseph Hannen către Lady Blomfield, 7 septembrie 1914, Arhivele Bahá’í din Statele Unite.

[25] Jan Teofil Jasion, ‘Abdu’l-Bahá in France 1911 & 1913 (Paris: Éditions bahá’íes France, 2016), p. 189.

[26] Jules Bois, citat în ibid.

[27] Jan Teofil Jasion, ‘Abdu’l-Bahá in France 1911 & 1913.

[28] Laura Clifford Barney, God’s Heroes (Londra: Kegan Paul, Trench, Trübner, 1910), p. v–vi.

[29] Ibid., p. viii.

[30] Ibid. p. 17.

[31] Ibid. p. viii.

[32] Shoghi Effendi, God Passes By (Wilmette: Bahá’í Publishing Trust, 1999), p. 56.

[33] Jan Teofil Jasion, „Táhirih on the Russian Stage”, în Táhirih in History, p. 233.

[34] Moojan Momen, The Bábí and Bahá’í Religions 1844–1944, p. 51.

[35] Sasha Dehghani, „Die ‘persische Jeanne d’Arc’: Zum Nachleben einer Märtyrerin”, Trajekte (Berlin)

1. 15 (octombrie 2007).

[36] Moojan Momen, The Bábí and Bahá’í Religions 1844–1944, p. 55.

[37] Shoghi Effendi, citat în „Extrase din Scrierile Bahá’í despre importanța artelor promovarea Credinței”, Compilația compilațiilor pregătită de Departamentul de Cercetare al Casei Universale a Dreptății, vol. 3 (Ingleside: Bahá’í Publications Australia, 2000), pp. 27–28.

[38] Báb, Selections from the Writings of the Báb (Haifa: Centrul Mondial Bahá’í, 1982), p. 12.

[39] Robert Hayden, Angle of Ascent (New York: Liveright, 1966), p. 80.

[40] Thomas K. Cheyne, The Reconciliation of Race and Religions (Londra: Adam and Charles Black,

1914), p. 74.

[41] George N. Curzon, Persia and the Persian Question (Londra: Frank Cass, retipărit în 1966), p. 501.

[42] Casa Universală a Dreptății, „Către toate Adunările Spirituale Naționale, 18 mai 2016” (Centrul Mondial Bahá’í, 2016, șapirografiată), p. 1.