
Povestea vieților noastre
13 iunie 2018
Prelegere a d-lui Dr. Adib Taherzadeh
13 iunie 2018
Mama lui Báb
L-am cunoscut bine. A fost fiul meu. S-a născut pe 20 octombrie 1819 în orașul Shiraz.
Îmi amintesc că mă gândeam încă de pe vremea când era doar un bebeluș, că are ceva aparte. Când era copil, era foarte senin și avea o atitudine foarte demnă.
Soțul meu a murit când Báb era foarte mic iar fratele mau a devenit tutorele Său. Când a venit vremea să meargă la școală, fratele meu l-a dus la școală însă, a doua zi, profesorul l-a adus înapoi la unchiul său spunând că nu avea ce să-l învețe pe un copil atât de dotat. A spus :”Nu are nevoie de un profesor ca mine.” Totuși, fratele meu era hotărât să-l trimită pe Báb în continuare la școală, ceea ce a și făcut dar, pe măsură ce trecea timpul, directorul devenea tot mai convins de inteligența superioară a lui Báb. Spunea că, în relația cu Báb, simțea că el este cel care este instruit.
Însă inteligența fiului meu nu era singura trăsătură care îl făcea să iasă în evidență, să se deosebească de ceilalți copii. Natura devotamentului său față de Dumnezeu era și ea unică. Báb își petrecea o mare parte din timp rugându-se și întârzia adesea la școală deoarece, după cum spunea chiar el : “se ducea în casa bunicului său.” Vedeți voi, noi eram descendeți direcți ai Profetului Mohammed și foloseam uneori această expresie când vorbeam despre rugăciune. Uneori, profesorul său îi spunea că un băiat de 10 ani nu trebuie să petreacă atât de mult timp rugându-se, însă Báb îi răspundea: “Doresc să fiu ca bunicul meu”.
Mai apoi, când Báb avea 17 ani, s-a dus la Buchir împreună cu unchiul său, unde a lucrat ca negustor timp de 5 ani. Fratele meu mi-a spus că băiatul câștigase stima tuturor comercianților pe care îi cunoscuse, grație onestității sale și grație faptului că era un om de încredere. În acea perioadă, a continuat să își dedice o mare parte a timpului, rugăciunii. Când Báb s-a întors din Buchir, avea 22 de ani. Am aranjat să se căsătorească cu fiica vecinilor noștri, Khadíjih. Au fost niște zile fericite. Erau perfecți unul pentru celălalt.
Deși nu am înțeles prea bine acest lucru, comportamentul fiului meu părea să se fi schimbat. Adică, era mereu extrem de curtenitor și foarte blând dar acum, părea să fie înconjurat de o nouă strălucire. Trebuie să fi înțeles și alți oameni că băiatul meu avea ceva special deoarece, numeroși tineri studenți religioși veneau să-l viziteze în fiecare seară.
Nu a trecut mult timp până când am realizat că Khadíjih urma să aibă un copil. A intrat în travaliu la timp însă a fost un travaliu foarte dificil și mă temeam că, la un moment dat, avea să moară. Când m-am repezit să-i spun fiului meu despre starea gravă a soției sale, el a luat o oglindă aflată alături și a scris o rugăciune pe ea. Mi-a spus să țin oglinda în fața lui Khadíjih. Am făcut asta într-un suflet iar copilul s-a născut curând după aceea, însă a avut o viață scurtă. Era băiat iar Báb i-a dat numele de Ahmad. Când a murit Ahmad, am fost foarte furioasă pe fiul meu. I-am cerut să-mi spună de ce nu încercase să salveze viața propriului său copil, dacă tot avea astfel de puteri. Mi-a răspuns încet că destinul său nu era să aibă copii. La scurt timp după acest episod, inima furtunii a dat buzna în viețile noastre. Fiul meu s-a dus în pelerinaj și, la întoarcere, autoritățile religioase l-au somat să se prezinte la moschee. I-au spus că trebuie să înceteze cu învățăturile pe care le disemina. Apoi, am avut câteva luni liniștite, înainte ca fiul meu să se mute în casa fratelui meu. I-a spus lui Khadíjih că ne părăsea pentru propria noastră siguranță. Vedeți voi, pe atunci, femeile nu aveau voie să fie implicate în chestiuni religioase și a fost foarte greu pentru noi să aflăm care era subiectul religios al zilei. Uneori, auzeam zvonuri despre fiul meu care pretindea că ar fi Cel Promis dar pe atunci, nu puteam să investighez personal această afirmație. Abia spre sfârșitul vieții mele, Bahá’u’lláh, cel pentru care Báb spunea că a venit să deschidă calea, și- a trimis doi ucenici să mă învețe despre rangul și minunata misiune a fiului meu.
La scurt timp după ce Báb s-a mutat în casa fratelui meu, eu și Halijeh am auzit despre arestarea Lui. Vă puteți imagina tristețea și disperarea care ne-au cuprins. Ne făceam griji pentru el tot timpul însă nu am auzit de execuția sa decât la un an după ce a murit. Chiar și acum, după atâția ani, nu pot să vă spun cât de tare m-a îndurerat această veste. În ziua aceea, în Tabriz, eu nu eram cu el.
Soția lui Báb
Și eu l-am cunoscut bine. Eu sunt Khadíjih, soția lui Báb. Am fost prieteni în copilărie și, cum casele noastre erau una lângă alta, Báb venea adesea în vizită la noi, împreună cu familia. De obicei, nu participa la jocurile noastre dar, atunci când o făcea, era întotdeauna foarte drăguț și atent.
După ce a plecat la Buchir împreună cu unchiul său, am avut un vis foarte viu în care l-am văzut stând în picioare în mijlocul unui câmp de flori frumoase. Stătea cu fața spre răsărit în poziție de rugăciune și purta o haină frumoasă, brodată cu fir de aur cu versete din Coran. Fața îi radia. Când le-am povestit mamei și bunicii lui acest vis, m-au asigurat că înclinația asiduă a lui Báb pentru rugăciune a fost cea care mi-a transmis o astfel de viziune. În acel moment, el avea 17 ani.
Când ce s-a întors din Buchir și s-a stabilit din nou în Shiraz, am avut încă un vis care m-a nedumerit. Am visat că Fatimeh, fiica lui Mohammad, a venit să mă ceară de soție pentru fiul ei, Imamul Hussein. Când m-am trezit, i-am spus mamei mele iar ea mi-a zis că acest vis prevestea mult noroc și lucruri bune pentru mine. În aceeași zi, mama și bunica lui Báb au venit în vizită la mama mea. Le-am servit cu fructe și ceai iar apoi am ieșit din cameră. Înainte ca musafirele noastre să plece, mama lui Báb m-a pupat pe frunte. Mama mi-a spus că acel sărut înseamnă că mama lui Báb mă cerea de soție pentru fiul ei. Mi-a spus: “Vezi tu, visul pe care l-ai avut azi noapte s-a adeverit.“
Din acea zi, mi-am simit inima foarte agitată. Mă simțeam extrem de mândră de viitoarea mea uniune. Ne-am căsătorit la el acasă, două luni mai târziu. În august 1842. Îmi amintesc că primele câteva luni au fost cele mai fericite zile din viața mea. Atenția și blândețea cu care mă trata erau indescriptibile. Atât el cât și mama lui mă copleșeau cu bunătate și considerație.
Totuși, la scurt timp după asta, am visat într-o noapte un leu înfricoșător care stătea în curtea casei noastre, iar eu aveam brațele înfășurate în jurul gâtului său. Bestia m-a târât de două ori în jurul curții iar apoi încă o dată în jurul a jumătate din curte. M-am trezit alarmată, tremurând de frică. I-am spus soțului meu despre vis. Mi-a răspuns: “Te-ai trezit prea repede”. Visul tău prevestește faptul că viața noastră împreună nu va dura mai mult de doi ani și jumătate. Am fost foarte mâhnită dar afecțiunea lui și vorbele sale de alinare m-au consolat. Probabil că m-au ajutat să mă pregătesc pentru a accepta greutățile ce aveau să vină.
Mai întâi, a fost moartea fiului nostru. Îmi doream atât de mult un copil iar, când Ahmad a murit, Báb mi-a oferit din nou alinare și mângâiere. Mi-a spus că Ahmad era cu Fatimeh, fiica lui Mohammed, în paradisul sfânt.
Într-o după-amiază târzie, a venit acasă mai devreme decât de obicei. În acea seară a spus că trebuia să se ocupe de o treabă specială, așa că am luat o cină timpurie cu familia, în camera mamei sale iar el s-a retras pentru restul nopții. O oră mai târziu, când în casă era liniște și toată lumea dormea, el s-a ridicat din pat și a plecat. La început, nu am dat o mare atenție absenței sale dar, când aceasta s-a prelungit mai mult de o oră, am început să-mi fac griji. L-am căutat dar nu l-am găsit. Apoi, am mers în aripa de vest a casei, m-am uitat spre acoperiș și am observat că încăperea din mansardă era iluminată. Așadar, trepidând puțin, m-am dus în partea de nord a curții. De acolo, l-am văzut stând în picioare în încăpere, cu mâinile ridicate spre paradis, intonând o rugăciune cu o voce foarte melodioasă, cu lacrimi curgându-i șiroaie pe obraji. Și fața lui! Fața lui era strălucitoare. Raze de lumină radiau din ea!Arăta atât de maiestuos și splendid, încât m-a cuprins teama și am rămas încremenită locului, tremurând incontrolabil. Nu puteam nici să intru în cameră nici să mă întorc pe unde venisem. Voința mea dispăruse cu totul și eram pe punctul de a țipa când el a făcut un gest cu mâinile sale binecuvântate, spunându-mi să mă duc înapoi. Această mișcare a mâinilor sale mi-a redat curajul și m-am reîntors în camera mea, în patul meu. Mi-a fost imposibil să dorm iar zorii care se apropiau prevesteau ceva.
La răsăritul soarelui, el s-a dus în camera mamei sale pentru a lua ceaiul. L-am urmat până acolo și, de îndată ce mi-au căzut ochii asupra lui, s-a încarnat în fața mea aceeași atitudine maiestuoasă pe care o văzusem în noaptea trecută. El și-a ridicat fața spre mine și m-a rugat să stau lângă el, cu foarte multă bunătate. Apoi, mi-a dat mie ceaiul care mai rămăsese în cana sa, iar eu l-am băut. M-a întrebat blând de ce eram necăjită, la care eu i-am răspuns: “Nu mai ești persoana pe care am cunoscut-o când eram copii. Am crescut împreună, suntem căsătoriți de doi ani și trăim împreună în această casă iar acum, văd în fața mea o altă persoană, cu totul diferită. Te-ai schimbat, ceea ce mă neliniștește și mă tulbură.”
Mi-a zâmbit și mi-a spus că, deși nu ar fi vrut să îl văd în situația în care era noaptea trecută, Dumnezeu hotărâse altceva. A fost voia lui Dumnezeu ca tu să mă vezi așa cum m-ai văzut noaptea trecută, astfel încât să nu ai niciodată nici o umbră de îndoială în minte. Și trebuie să știi cu o certitudine absolută că eu sunt Manifestarea lui Dumnezeu, a cărui venire este invocată de o mie de ani. Lumina radiază din inima și din ființa mea. De îndată ce l-am auzit rostind aceste cuvinte, am început să cred în El iar inima mi s-a calmat și s-a liniștit . Din acel moment, am trăit doar ca să îl slujesc pe El, fiind mereu efemeră și făcându-mă să dispar în fața lui. Nu m-am mai gândit niciodată la mine însămi.
Este foarte greu pentru mine să vorbesc despre ceea ce a urmat. O opoziție feroce, feroce de tot. Pe măsură ce revendicarea lui a devenit cunoscută, cu cât numărul celor care erau atrași de el era mai mare, cu atât se întețea și negarea preoților și a liderilor guvernamentali. Într-o noapte l-au arestat și am auzit zvonuri care spuneau că urma să fie executat. În aceeași noapte, o epidemie bruscă de holeră a lovit orașul Shiraz luând o mulțime de vieți. Mulți oameni au fugit din oraș, inclusiv Guvernatorul. Viața lui Báb a fost cruțată. Se spune că a salvat viața fiului celui care urma să-l execute.
Într-o zi, spre marea noastră bucurie, s-a întors acasă și a stat cu noi trei zile. Acestea au fost ultimele zile ale vieții mele cu el. În ultima noapte, mi-a spus că pleacă din oraș. Ne bucuram că ar putea ajunge într-un loc sigur. Familia ne-a ținut la curent cu locul în care se afla. Din păcate, a fost arestat din nou. A fost dus în mai multe închisori iar apoi, a ajuns în Tabriz. Înainte de a pleca din Shiraz, îmi împărtășise secretul viitoarelor suferințe pe care urma să le îndure și a etalat în fața mea importanța evenimentelor ce aveau să se petreacă în această zi.
Mi-a dat o rugăciune specială, dezvăluită și scrisă chiar de El. Mi-a spus: “În momentele de deznădejde, recită această rugăciune iar apoi du-te la culcare. Îți voi apărea personal în vis și îți voi calma anxietatea.” Am aflat ulterior că totul era perfect adevărat. De fiecare date când am apelat la el prin rugăciune, lumina călăuzirii sale neclintite mi-a luminat calea și mi-a rezolvat problemele.
Cea mai mare fericire am cunoscut-o atunci când l-a recunoscut pe Cel Măreț, pentru care soțul meu își dăduse viața – Bahá’u’lláh. Cred că Báb mă călăuzise spre acest adevăr.
Așadar, vedeți voi, anii petrecuți cu el au fost minunați. Restul e istorie. Cât de mult îmi doresc să fi putut fi cu el în acea zi, în Tabriz….
Doctor Cormick
Mă numesc Dr. Cormick. L-am întâlnit pe Báb de câteva ori în închisoarea centrală din Tabriz, unde lucram ca și medic la Curtea Shahului. Un coleg de-al meu, Dr. Larraby mi-a scris și m-a rugat să îi povestesc detaliile interviului pe care l-am avut cu prizonierul. Vă voi citi răspunsul pe care i l-am dat.
În scrisoarea ta, mi-ai cerut câteva detalii despre interviul meu cu Fondatorului sectei cunoscute sub numele de Bábi. Nu am aflat nimic important în timpul acestui interviu, deoarece Báb știa că eu fusesem trimis, împreună cu doi doctori persani, să verificăm dacă este în toate mințile sau dacă este doar un nebun, pentru a decide dacă ar trebui executat sau nu. Fiind conștient de acest lucru, nu a fost prea dornic să răspundă la întrebările care i-au fost adresate. Indiferent de întrebare, se uita doar la noi cu o privire blândă, incantând cu o voce melodioasă, presupun că nișe imnuri. Au mai fost prezenți doi alți membri ai dinastiei Siyyid, descendenți ai Profetului Islamic Mohammed, prietenii săi apropiați, și câțiva oficiali guvernamentali.
S-a deranjat să-mi răspundă doar atunci când am spus că eu nu sunt musulman și doresc să învăț câte ceva despre religia lui deoarece, aș putea fi înclinat să o adopt. M-a privit foarte intens atunci când am spus asta și mi-a răspuns că este sigur, fără nici o urmă de îndoială, că toți europenii vor trece de partea religiei Lui. Raportul pe care i l-am trimis Shahului la acea dată,era menit să-i cruțe viața. A fost executat la scurt timp după aceea, din ordinul Prim-Ministrului.
În urma raportului nostru, i s-a administrat doar așa-numitul bastinado, care era în esență o bătaie la tălpi cu două nuiele, câte una la fiecare capăt al unei funii din piele, și, în timpul acestei bătăi un gardian l-a lovit cu una dintre nuielele pentru tălpi, peste față.
Când a fost întrebat dacă vrea să fie adus un medic persan care să-l trateze, el a cerut să fiu chemat eu, așa că l-am tratat timp de câteva zile, conform dorinței Lui. Dar, în timpul interviurilor care au urmat, nu am reușit niciodată să am o conversație confidențială cu el deoarece oamenii guvernului erau mereu de față, dat fiind că el era prizonier. Mi-a mulțumit foarte mult pentru atenția pe care i-am acordat-o.
Era un om foarte blând și cu un aspect delicat, fiind mai degrabă mic de statură, și avea o piele foarte albă pentru un persan, cu o voce moale, melodioasă, care m-a surprins foarte tare. Cum era un descendent al lui Mohammed, purta veșmintele tradiționale ale acestei linii de descendență, la fel ca și cei doi tovarăși care îl însoțeau. De fapt, întregul său aspect și comportament erau menite să atragă oamenii de partea sa.
În legătură cu doctrina sa, nu am auzit nimic despre asta din gura lui, deși ideea era că în religia sa exista o anumită apropiere de creștinism. Câțiva tâmplari armeni trimiși să facă niște reparații în celula în care era ținut prizonier, l-au văzut citind Biblia și nu a făcut nici un efort să ascundă acest lucru ci, dimpotrivă, le-a spus tâmplarilor ce făcea. Cu siguranță, fanatismul musulman nu există în religia lui în ceea ce-i privește pe creștini și nici constrângerile pentru femei care există în prezent.
Cam acestea au fost impresiile mele. Spre să îți fie de folos.
Cu stimă, Dr. Cormack
Mullah Hussein
Numele meu este Mullah Hussein. Eu am fost primul care a crezut în Báb. Fusesem elevul a doi mari profesori din Persia, a căror misiune era aceea de a pregăti cât mai mulți oameni cu putință pentru venirea Celui Promis. După moartea lor, am ținut post și m-am rugat timp de 40 de zile, ca să mă pregătesc pentru Cel Promis. M-am simțit atras ca de un magnet, mai întâi de orașul Bouchir iar apoi de orașul Shiraz.
În vreme ce mă apropiam de porțile orașului, un tânăr de o politețe radiantă, care purta un turban verde, a înaintat spre mine afișând un zâmbet larg prin care îmi ura un bun venit plin de iubire. M-a îmbrățișat cu o afecțiune delicată, ca și cum mi-ar fi fost cel mai bun prieten, o viață întreagă. M-a invitat la el acasă unde s-a dovedit a fi foarte ospitalier. Fără nici o introducere, m-a întrebat care erau semnele pe care profesorii mei îmi spuseseră să le urmăresc pentru a-l găsi pe Cel Promis.
I-am sus că eram în căutarea cuiva între 20 și 30 de ani, de înălțime medie, care era descendent direct al lui Mohamed, care nu fuma, nu avea nici o deficiență fizică și, cel mai important, era înzestrat cu o cunoaștere înnăscută.
A urmat un moment de tăcere, după care a spus următoarele cuvinte: “Iată, toate aceste semne se manifestă în mine.” Am fost șocat! A luat apoi, pe rând, fiecare dintre semnele menționate mai sus și a demonstrat în mod concludent că fiecare dintre ele era aplicabil propriei Sale persoane.
Am spus politicos: “Cel a cărui venire o așteptăm este un om de o sfințenie neîntrecută, iar Cauza pe care o va revela, va fi o Cauză de o imensă putere. Propriile mele cunoștințe reprezintă doar o picătură în comparație cu cunoștințele cu care a fost înzestrat El. Toate realizările mele reprezintă doar un grăunte de praf în fața imensității cunoștințelor Lui. ” De îndată ce am rostit aceste cuvinte, m-a cuprins un sentiment de frică și remușcare. Am decis să îmbrățișez o abordare mai umilă.
Báb și-a luat apoi creionul în mână și a dezvăluit, incantând cuvintele în timp ce le scria, toate răspunsurile la întrebările la care nu reușisem să găsesc un răspuns. Efectul copleșitor al felului în care a scris acele lucruri, a fost întețit de intonația blândă a vocii Sale, care îi însoțea gesturile de scriere. Nu a întrerupt fluxul versetelor care curgeau din penița sa, nici măcar un moment.
Am rămas acolo cucerit de sunetul magic al vocii sale și de forța copleșitoare a revelației Sale. Când a terminat de scris, trecuseră 2 ore și 11 minute după apusul soarelui, în data de 22 mai, 1844. Nu mai aveam nevoie de nici o dovadă. Vă puteți imagina cum mă simțeam? După o căutare atât de lungă și plină de ardoare, îl găsisem pe Cel Promis!
Apoi, El mi s-a adresat cu aceste cuvinte: “Oh, vouă, celor care credeți primii în mine! Adevăr grăiesc când vă spun că eu sunt Báb, poarta către Dumnezeu, iar voi sunteți poarta către această Poartă. La început, optsprezece suflete trebuie să mă accepte pe mine și să recunoască adevărul revelației mele în mod spontan și nesilite de nimeni. Fără nici un avertisment și fără nici o invitație, fiecare dintre aceste suflete trebuie să încerce, în mod individual, să mă găsească. Trebuie să dăm fiecăruia dintre aceste optsprezece suflete, o misiune specială. Mi-a cerut să merg la Teheran, unde aveam să găsesc un mare mister și o sursă de cunoaștere imensă. Tot ceea ce mi-a zis în acea noapte, s-a adeverit. Cele optsprezece suflete, pe care El le numea Slovele Celui Viu, l-au găsit, iar el ne-a trimis pe toți în toată Persia, ca să propovăduim Cauza Lui.
Rezistența era incredibilă! Dar puterea credinței noastre era și mai mare. Mii de oameni i-au acceptat învățăturile, iar alte mii au murit în mâinile guvernului și ale clericilor. Într-un loc numit Fort Tabarsi, eu, împreună cu 313 dintre tovarășii mei, am încercat să ne apărăm credința și viețile. Shahul a trimis 6000 de soldați să lupte împotriva noastră. Am rezistat timp de 9 luni iar apoi, pe 1 februarie 1849, mi-am dat viața pentru Cauza lui Báb. Îmi doresc doar să fi putut fi cu el în acea zi în Tabriz….
Tahireh
Mi se spune Tahireh, Cea Pură. Un alt nume de-al meu este Qurratu’l-Ayn, Mângâiere pentru Ochi. În această lume, sunt considerată frumoasă dar eu am fost interesată de o frumusețe mai înaltă, frumusețea lumii spirituale. Eu sunt singura femeie între cele Optsprezece Scrisori ale celor Vii. L-am recunoscut pe Báb într-un vis.
(Cu un aer plăcut) “Splendoarea feței tale a strălucit aievea și razele chipului Tău s-au ridicat sus în zare. “Nu sunt eu domnul tău?” “Ba da, ești” am încercat să răspund. La porțile inimii mele iată, văd picioarele și (corturile?) calamității.
Marele dar pe care l-am primit de la Dumnezeu a fost viziunea mea interioară. Știam că învățăturile lui Báb sunt adevărate. Știam că el și învățăturile sale veneau de la Dumnezeu. Când am devenit discipol al lui Báb, soțul meu a încercat să mă otrăvească. A divorțat de mine și mi-a luat cei trei copii.
Shahul Persiei dorea să-i fiu mireasă. “Îmi place cum arată. Părăsește-o și las-o în pace ”, a spus el. Dorea să-i fiu mireasă cu condiția ca eu sa-mi neg credința. L-am refuzat spunându-i : “Nu îl venerez pe cel pe care îl venerează domnia ta iar domnia ta nu îl venerează pe cel pe care îl venerez eu. Nu îl voi venera niciodată pe cel pe care îl venerează domnia ta. Și nici domnia ta nu îl va venera pe cel pe care îl venerez eu. Religia domniei tale este potrivită pentru domnia ta. Pentru mine, a mea.”
M-am născut într-o perioadă și într-o regiune în care femeilor li se închidea gura, erau închise îndărătul voalurilor și în spatele zidurilor, ca niște stafii mute, fără hrană pentru mințile și pentru sufletele lor. Se credea că femeile nu au suflet. Mi mi se părea o nebunie de-a dreptul absurdă ca jumătate din rasa umană să fie întemnițată în asemenea hal, când știam foarte bine că femeile erau la fel de inteligente ca și bărbații și le erau superioare bărbaților în ceea ce privește mila și intuiția. Mi-am petrecut scurta viață dedicându-mă educării lor. Inspirată de Báb, predam lecțiile minții, ale spiritului și ale inimii unor grupuri de femei, chiar la ele acasă. Când erau prezenți bărbați în casă, vorbeam din spatele unei draperii.
Într-o zi, mi-am scos voalul în fața unei mulțimi de bărbați. Au fost atât de șocați încât unul dintre bărbați și-a tăiat propria beregată! Îndepărtându-mi voalul, am îndepărtate voalurile tuturor femeilor, pentru totdeauna. A fost un gest atât spiritual cât și fizic. Acum, ușa care duce spre valea împlinirilor este deschisă. Nu doar pentru femei ci pentru întreaga umanitate. Acea ușă nu mai poate fi închisă niciodată. Așa a vrut Dumnezeu.
Am fost permanent persecutată iar, în cele din urmă, am fost aruncată în închisoare. Cunoșteam ziua în care aveam să mor. M-am gătit într-o rochie de un alb imaculat. Am postit și am incantat pentru a îndepărta durerea și extazul acelei zile. A fost o zi dureroasă pentru că sunt om și una plină de extaz pentru că dragostea mea față de Báb m-a înălțat spre El.
Am fost strangulată de un bărbat beat și aruncată într-un izvor întunecat. Acum, voi fi un izvor pentru voi; vă voi inspira gândurile potrivite, cuvintele potrivite, deciziile potrivite la momentele potrivite. Nu trebuie decât să întrebați cu sinceritate.
Ultimele mele cuvinte pe pământ au fost: “Mă poți ucide cât de repede vrei dar nu vei putea opri emanciparea femeilor! ” Îmi pare rău că nu am putut fi cu prea-iubitul meu atunci când sufletul său s-a înălțat la Dumnezeu, în ziua aceea, în Tabriz…
Anis Zanuzi
Am fost cu el. Am fost cu el. Eu sunt Anis Zanuzi și locuiam în Tabriz când l-au adus pe Báb în oraș. Știți, în adolescență auzisem despre Báb și eram atât de atras de învățăturile lui, că i-am devenit ucenic. Însă, tatăl meu vitreg nu mă lăsa să îl văd sau să îmi exprim credința față de Báb. M-a încuiat chiar ca pe un prizonier în propria mea casă, ca să nu îl pot vedea. Însă norocul meu s-a schimbat și de aceea sunt atât de fericit.
Într-o zi, pe când stăteam întins în celula mea, care era camera mea, mi-am deschis inima către el și m-am rugat. Acestea au fost vorbele rugăciunii mele: “O, Doamne, vezi captivitatea și neputința mea, și știi cât sunt de nerăbdător să-ți văd chipul. Spulberă tristețea care îmi asuprește inima cu lumina chipului tău radiant”. Apoi, mi-am șters un rând de lacrimi, și apoi altul, și altul. Eram atât de copleșit de emoții, de parcă mi-aș fi pierdut cunoștința.
Dintr-o dată, am auzit o voce. Știam că este vocea lui Báb. Mă chema. “Anis Zanuzi ridică-te.” Am văzut maiestuozitatea chipului său, apărând în fața mea, A zâmbit privindu-mă în ochi. M-am repezit spre El și m-am aruncat la picioarele sale. “Fii fericit” mi-a zis. “Se apropie ceasul în care voi fi suspendat sub ochii mulțimii, chiar aici, în orașul Tabriz. Voi cădea victimă focului inamic. Nu voi alege pe nimeni altcineva în afară de tine, ca să împărtășească cu mine cupa martiriului. Fii sigur că această promisiune pe care ți-o fac, se va îndeplini.”
În data de 8 iulie, am evadat din casa tatălui meu vitreg și am fugit desculț până în centrul orașului Tabriz, încrezător că îl voi găsi acolo pe Báb.Străzile erau pline de oameni iar agitația din jurul lui era incredibilă. Întregul oraș era cuprins de învălmășeală. Se anunțase condamnarea la moarte a lui Báb iar oamenii încercau să-l vadă, măcar pentru o clipă. Când l-am găsit,era escortat de soldați de la Casa Guvernatorului spre Piața Centrală. Am pătruns prin rândurile de soldați și, la fel ca în visul meu, m-am aruncat la picioarele Lui. Am strigat: “Nu mă alunga de lângă Tine, Stăpâne. Lasă-mă să te urmez oriunde ai merge.” El a spus : “Anis Zanuzi , ridică-te. Stai liniștit. Vei fi cu mine. Mâine, vei fi martor la ceea ce a decis Dumnezeu”
În acea noapte, am fost duși într-o cameră de la marginea Pieței Centrale din Tabriz. În acea încăpere mică se aflau Báb, secretarul său Siyyed Hussein, și eu. Mulți soldați păzeau ușa. Nu voi uita niciodată atmosfera din acea cameră. Báb era atât de fericit. Știa că va fi executat a doua zi. Spunea că știe că misiunea sa pe pământ fusese îndeplinită, în pofida rezistenței întâmpinate din partea clericilor și a Guvernului. Nici o putere nu a reușit să stingă flacăra credinței care fusese aprinsă de cuvintele sale.
Venirea lui Bahá’u’lláh fusese tema lui constantă și i se adresa astfel: “O, tu, Rămășiță a lui Dumnezeu, Bahá’u’lláh. M-am sacrificat întru totul pentru Tine. Am acceptat blesteme de dragul Tău și nu am tânjit după nimic altceva decât după un martiriu pe calea iubirii Tale.”
Sam Khan
Eu sunt Sam Khan și practic credința creștină. Am primit ordin să te execut, dar nu am nimic cu tine. Dacă într-adevăr cauza ta este cea a Adevărului, eliberează-mă de obligația de a-ți vărsa sângele. Báb i-a răspuns: “Urmează-ți instrucțiunile primite iar, dacă intențiile tale sunt sincere, Cel Atotputernic va fi cu siguranță capabil să te scoată din această încurcătură. ”
Muzică și zgomot de mulțime
Regimentul Unu. Pregătiți arma. Foc. Focuri de armă
Regimentul Doi Pregătiți arma. Foc. Focuri de armă
Regimentul Trei. Pregătiți arma. Foc. Focuri de armă
Muzică și o perioadă lungă de liniște
Tobe
De îndată ce se risipește fumul, o mulțime uimită privește scena fără să-și creadă ochilor. În fața lor stătea acum Anis Zanuzi, în vreme ce Báb dispăruse pur și simplu. Funiile cu care trupurile lor fuseseră suspendate erau avariate de gloanțe și totuși, corpurile lor fuseseră ocolite de focurile a trei regimente.
“Báb a dispărut” strigau privitorii cu voci năucite. Gardienii au început să-l caute turbați și l-au găsit stând cu secretarul său în celula pe care o ocupase cu o noapte înainte, continuându-și calm conversația care-i fusese întreruptă. Avea o expresie de calm netulburat pe față. Trupul îi ieșise neatins de sub ploaia de gloanțe ce fusese trasă asupra sa. “Mi-am încheiat conversația cu Siyyid Hussein” i-a spus Báb gardianului. “Acum poți să-ți duci intenția la îndeplinire.” Gardianul era prea zguduit pentru a-și relua intențiile inițiale. Refuzând să continue, el a părăsit locul execuției și a demisionat.
Muzică
Sam Khan era și el șocat de forța acelui moment și a dat ordin regimentului său să-și părăsească barăcile. A respins ordinul de a continua execuția, primit de la superiorul său și a plecat.
Muzică
Aga Jan Hani Hamsai, șeful gărzilor de corp, s-a oferit voluntar să ducă execuția la îndeplinire și un nou regiment a fost adus la fața locului.
Tobe
Báb și Anis Zanuzi au fost suspendați lângă același zid, în aceeași manieră.
Tobe
Chiar înainte de a se da ordinul de tragere, Báb a vorbit mulțimii care se holba. “Oh, generație nestatornică! Dacă ați fi crezut în mine, fiecare dintre voi ar fi urmat exemplul acestui tânăr Anis Anis Zanuzi, care s-a ridicat deasupra majorității dintre voi și v-ați fi sacrificat de bună voie pe calea mea. Va veni ziua în care mă veți recunoaște. Dar în acea zi, nu voi mai fi cu voi.”
Aga Jan Hani Hamsai a dat ordinul de tragere.
Regimentul Unu. Pregătiți arma. Foc. Focuri de armă
Regimentul Doi. Pregătiți arma. Foc. Focuri de armă
Regimentul Trei. Pregătiți arma. Foc. Focuri de armă
Muzică și vânt
În momentul în care s-au tras focurile de armă, un viscol excepțional de puternic s-a pornit și a măturat întregul oraș. Un vârtej de praf incredibil de dens a acoperit lumina soarelui și a continuat așa până la amurg. Trupurile au fost apoi luate și aruncate fără nici o ceremonie în apropierea unui șanț, în afara porților orașului. Niște soldați le-au păzit toată noaptea.
În ziua de după martiriu, Consulul Rusiei în Tabriz a venit aici împreună cu un artist și a comandat realizarea unui desen cu rămășițele aruncate lângă șanț. A fost un portret atât de fidel al lui Báb. Nici un glonț nu îi lovise fruntea, obrajii sau buzele. Un zâmbet părea să stăruie în continuare pe chipul Lui. Trupul său, însă, fusese grav mutilat. Se puteau vedea brațele și capul tovarășului său, care părea să-l fi cuprins într-o îmbrățișare.
Cântecul de final