O viață castă și sfântă
13 iunie 2018Povestea vieților noastre
13 iunie 2018Tradus de fsb. editat de LH
Politica dincolo de război: contribuţia lui Ulrich Gollmer la gândirea politică bahá’í
În capitolul 6 din Making the Crooked Straight: A Contribution to Bahá’í Apologetics, Ulrich Gollmer foloseşte ocazia imediată de a răspunde unei polemici anti-bahá’í pentru a ne pune la dispoziţie o analiză generală a gândirii politice bahá’í.1 Deşi analiza lui Gollmer atinge numeroase probleme, una în mod particular iese in evidenţă – una in care el aduce o importantă si originală contribuţie la discuţiile bahá’í despre natura politicii.
Există o tradiţie consacrată în istoria gândirii politice ce priveşte politica în mod esenţial ca o formă de război. Faptul că imaginea politicii ca război se regăseşte într-o figură ca Machiavelli este, desigur, de aşteptat, pentru că, după Machiavelli, libertatea republicană este asigurată de ciocniri agonistice între clase ce se împiedică una pe alta de la a uzurpa puterea.2 Mai surprinzătoare este descoperirea imaginii în inima politicii filozofice liberale, care pune un preţ înalt pe rolul raţiunii in politică. Si totuşi, imaginea se regăseşte de asemenea în scrierile lui John Locke, dând formă teoriei politice ale unuia dintre părinţii fondatori ai liberalismului: deşi imaginând natura umană ca esenţial rezonabilă, Locke privea politica ca o formă de luptă – între forţe sociale opuse ce trebuie să asigure drepturile datorate fiecărei persoane prin apel ultim la ameninţarea cu violenţa.3 Cu secolul XX, concepţia despre politică ca şi o formă de război îsi găseşte cel mai notoriu exponent în unul dintre cei mai sofisticaţi critici ai liberalismului: teoreticianul german de drept Carl Schmitt, după care caracteristica definitorie a domeniului ‘politic’ este distincţia “dintre prieten şi inamic.”4 Politicul, dupa Schmitt, presupune în mod necesar existenţa unui “inamic”; fără inamici, politicul încetează a mai exista. Şi acest “inamic există numai cu o cel putin potenţială– adică, cu posibilitatea reală pentru o – colectivitate de oameni ce se războieşte confruntând o colectivitate similară.”5
Contribuţia cea mai originală pe care Gollmer o face în “Making the Crooked Straight” este de a clarifica concepţia bahá’í despre politică prin relaţionarea ei, deşi implicită, cu tradiţia din istoria gândirii politice ce insistă asupra politicii ca o formă de război. Contribuţia lui Gollmer este în mod special semnificativă pentru că noţiunea a ce constituie politica este una intens dezbătută in gândirea bahá’í. Pe de o parte, scrierile bahá’í susţin că religia bahá’í este non-politică şi, într-adevăr, cer bahá’ílor să se abţină de la politică. (Până şi în ziua de azi, mulţi bahá’í se arată mai degrabă surprinşi şi oripilaţi când termenii “bahá’í” şi “politică” sunt puşi împreună). Pe de altă parte, cum Gollmer însuşi constată, scrierile bahá’í propun o serie de măsuri, principii şi instituţii ce sunt chiar în mod direct politice.6
Pentru a rezolva această aparentă contradicţie, precedenţi cercetători ai gândirii politice bahá’í au distins între diferite semnificaţii ale “politicii,” sugerând că scrierile bahá’í condamnă politica în sensul restrâns al politicii “partizane” dar nu şi în alte sensuri, cum ar fi cel al deciziei colective.7 Gollmer trasează o distincţie similară, dar el duce analiza şi mai departe. Făcând aluzie clară la Schmitt, Gollmer susţine că, după scrierile bahá’í, “politica nu ar trebui operată pe baza unei categorizări între ‘prieteni’ şi ‘duşmani.’”8 În continuare, el atrage atenţia asupra unui pasaj în care ‘Abdu’l-Bahá exprimă explicit speranţa că forma “politicii străvechi a cărei fundaţie este războiul va fi înlăturată si că o politică modernă fondată pe baza păcii va ridica stindardul victoriei.”9 Gollmer susţine deci că, “Atunci când scriptura afirmă că bahá’íi nu ar trebui să se implice în politică, acest tip de activitate politică este cel la care se face referire.”10
Prin identificarea sensului negativ al noţiunii de “politică” cu tradiţia ce vede politica ca o formă de război, Gollmer reuşeşte trei lucruri deodată. În primul rând, el ne atrage atenţia către fundalul filozofic al interdicţiei bahá’í despre implicarea “în forme partizane, antagoniste de activitate politică.”11
În al doilea rând, prin referire la contextul filozofic, Gollmer ne adânceşte înţelegerea despre natura, conţinutul şi tonul criticii bahá’í a formelor contemporane de politică. În lumina acestui fundal, critica bahá’í pare să ridice intrebări despre consecinţele gândirii politicii ca o formă de război sau combativitate. A gândi politica în acest fel este, de fapt, un fel de a gândi despre politică – este o ideologie – şi este o ideologie cu consecinţe reale. Nu ar putea fi cazul, de exemplu, că instituţionalizarea combativităţii ca şi esenţă a procedurii parlamentare – prin partide al cărui rol este să se opună politiciilor altor partide indiferent cât de valide ar putea fi părerile altora – compromite de fapt capacitatea parlamentelor de a delibera autentic şi rezonabil asupra problemelor de politică publică?12 Nu ar putea fi cazul, de asemenea, că astfel de instituţii ajută la întreţinerea desei-observate apatii politice ce este tot mai prezentă printre cetăţenii democraţiilor liberale vestice contemporane? Mai departe, nu ar putea fi cazul că politica internaţională bazată pe declaraţii conform cărora lumea este formată din popoare ce ne sunt “prietene” si altele ce ne sunt duşmane “pe viaţă” de fapt participă la construirea acestui tip de lume pe care astfel de declaraţii susţin numai ca îl descriu?
Contribuţia lui Gollmer ne ajută să vedem că respingerea bahá’í a politicii ca război este o respingere a diviziunii ideologice a umanităţii în tabere esenţial antagoniste. Dar contribuţia sa ne spune de asemenea ceva despre tonul acestei respingeri: critica bahá’í – actul de a interoga prezumţiile tacite si explicite pe care un mod de viaţă se bazează – nu poate el însuşi reproduce retorica de război pe care tot el incearcă a o înlocui. Cu alte cuvinte, critica nu poate fi elaborată, într-un context bahá’í, ca şi modalitate de atac al unui inamic. Deoarece scrierile bahá’í nu numai că resping uzul violenţei propriu-zise, fizice, ca si modalitate de a avansa scopuri politice bahá’í; ele de asemenea temperează îndreptarea violenţei discursive către alţi oameni. După cum Bahá‘u‘lláh afirmă în Kitáb-i- Íqán: “limba este un foc mocnit. … Focul adevărat arde trupul, în timp ce focul limbii nimiceşte atât inima cât şi sufletul. Puterea celui dintâi este trecătoare, în timp ce efectele celui de al doilea durează un veac.”13
Aici nu se afirmă că o critică bahá’í nu există, ci caracterizarea naturii unei critici bahá’í. De asemenea, nici nu înseamnă că în critica sau politica bahá’í nu există nici un loc pentru furie, indignare, ofensă, satiră tăioasă, sau conflict. Mai degrabă, ideea este că furia, ofensa, satira sau conflictul ar trebui să îşi găsească expresia politică în feluri ce nu doar reproduc relaţii antagoniste.
În al treilea rând, prin punerea în relatie a scrierilor bahá’í cu tradiţia ce vede politica ca şi război, Gollmer evidenţiază nu doar critica bahá’í a acestei tradiţii dar şi natura viziunii pozitive a politicii pe care scrierile bahá’í o oferă ca şi alternativă. Pentru a ajunge aici, Gollmer invocă distincţia pe care filozoful si teoreticianul social German Jürgen Habermas o face între două tipuri de acţiune socială: acţiunea strategică, care este acţiune socială orientată spre succes, şi acţiunea comunicativă, care este acţiune socială orientată spre atingerea unei inţelegeri.14
Oamenii acţionează strategic atunci când, în interacţiile lor cu ceilalţi, încearcă să maximizeze realizarea unor scopuri pe care le posedă dinaintea interacţiunii. Ca şi efect, indivizii acţionând strategic tratează alte persoane drept mijloc pentru realizarea scopurilor lor stabilite anterior. Negocierea foarte dură dintre partidele politice sau dintre conducere si sindicat pe tema muncii – completate de ameninţări şi oferte – sunt exemple paradigmatice de acţiune strategică. Prin contrast, când indivizii acţionează comunicativ, scopurile lor stabilite anterior sunt toate subordonate ţelului de a atinge o inţelegere cu alţii despre adevărul sau corectitudinea unei probleme iminente şi de a coordona acţiunea socială pe baza acelei înţelegeri. Acţiunea comunicativă necesită o voinţă sinceră de a ne revizui părerile şi scopurile proprii după puterea argumentelor pe care alţii le-ar putea oferi. Acesta este atunci felul în care Gollmer adaugă detaliile viziunii bahá’í despre politică: adoptând un limbaj Habermasian, el susţine că politica “trebuie să treacă de la acţiunea stragetic orientată, bazată pe alianţe şirete şi politica de forţă ce vizează interese particulare, la acţiune care este direcţionată către înţelegerea universală.”15 Identificând acţiunea strategică ca o formă de acţiune modelată după război sau luptă, şi acţiunea comunicativă cu alternativa ei, Gollmer ne îndreaptă către un mod de politică bazat pe deliberare raţională în maniera artei bahá’í a consultaţiei.
Cercetătorii gândirii politice bahá’í ar face bine sa urmeze îndrumarea lui Gollmer şi să dezvolte această sugestie a lui, deşi formularea ei de către Gollmer este probabil un pic prea unilaterală. Consultaţia este în mod cert fundaţia politicii bahá’í, dar chiar şi în contexte bahá’í ea nu este singura formă legitimă de a lua decizii (cum demonstrează, de exemplu, procedurile votului bahá’í). Chiar şi Habermas a ajuns să recunoască faptul că acţiunea strategică este câteodată destul de potrivită în anumite contexte politice. Există, până la urmă, o diferenţă semnificativă între procesele corecte de negociere şi aruncarea în aer a omologului. O critică bahá’í a politicii ca război nu poate fi bazată pe premisa unei lumi a fanteziei fără conflict, o lume în care interesele tuturor vor coincide şi toate părerile vor atinge un consens. Conflictele de interese şi valori sunt endemice politicii şi societăţii umane. De fapt, ele sunt deseori o sursă pozitivă de inovaţie şi învăţare. Întrebarea nu este cum să eliminăm astfel de conflicte odată şi pentru totdeauna. Ea este, mai degrabă, cum să soluţionăm conflictele odată ce acestea apar. Ceea ce Gollmer a înfăptuit este să adâncească înţelegerea noastră despre cum ar putea arăta un răspuns de tip bahá’í.
1 Vezi Ulrich Gollmer, “Bahá’í Political Thought,” în Making the Crooked Straight: A Contribution to Bahá’í Apologetics de Udo Schaefer, Nicola Towfigh, şi Ulrich Gollmer, trad. Geraldine Schuckelt (Oxford, UK: George Ronald, 2000) – de aici încolo Making the Crooked Straight. Publicată original ca şi Desinformation als Methode (Hildesheim, Germania: Georg Olms Verlag GmbH, 1995).
2 Vezi Niccolò Machiavelli, Discourses on Livy, trad. Harvey C. Mansfield şi Nathan Tarcov (Chicago: Chicago UP, 1995).
3 Pentru concepţia lui Locke despre politică ca şi o formă de luptă, vezi James Tilly, introducerea la A Letter Concerning Toleration, de John Locke, ed. James Tully (Indianopolis: Hackett, 1983).
4 Carl Schmitt, The Concept of the Political, trad. George Schwab (Chicago: Chicago UP, 1996) 26. Schmitt, desigur, a îmbrăţişat până la urmă regimul Nazist, o alegere dezastroasă care i-a asigurat o foarte tensionată şi controversată poziţie în gândirea politică. Dar precum numeroşi studenţi ai săi au argumentat, faptul că Schmitt a luat această decizie dezastroasă nu demonstrează că teoria lui politică, conturată în texte înainte de conversiunea sa la Nazism, a determinat complet sau a necesitat această decizie. Vezi, de exemplu, Gopal Balakrishnan, The Enemy: An Intellectual Portrait of Carl Schmitt (London: Verso, 2000).
5 Carl Schmitt, Der Begri. des Politischen: Text von 1932 mit einem Vorwort und drei Corollarien (Berlin: Duncker & Humblot, 1987) 29, în traducerea mea. Varianta publicată ca traducere în engleză, care este oarecum incorectă, apare în Concept of the Political 28.
6 Vezi Gollmer, “Bahá’í Political Thought,” în Making the Crooked Straight 467.
7 Vezi, de exemplu, Anthony A Lee, introducerea la Circle of Unity: Bahá‘í Approaches to Current Social Issues, ed. Anthony A. Lee (Los Angeles: Kalimát Press, 1984) ix–xviii, xiv–xvi.
8 Vezi Gollmer, “Bahá’í Political Thought,” în Making the Crooked Straight 438.
9 Vezi Gollmer, “Bahá’í Political Thought,” în Making the Crooked Straight 466, nota de subsol 230, şi [‘Abdu’l-Bahá], Tablets of Abdul-Baha Abbas, vol. 1 (1909; repr., New York: Baha’i Publishing Society, 1930) 39.
10 Vezi Gollmer, “Bahá’í Political Thought,” în Making the Crooked Straight 466.
11 Vezi Gollmer, “Bahá’í Political Thought,” în Making the Crooked Straight 467.
12 Vezi, de exemplu, evaluarea negativă dată de ‘Abdu’l-Bahá procedurii parlamentare franceze: “În Franţa am fost prezent la o sesiune a senatului, dar experienţa nu m-a impresionat. Procedura parlamentară ar trebui sa aibă ca scop obţinerea luminii adevărului asupra întrebărilor prezentate şi nu oferirea unui câmp de luptă pentru opoziţie şi înfumurare. …În întâlnirea parlamentară menţionată, altercaţia şi şicanarea inutilă au fost frecvente; rezultatul, mai mult confuzie si tumult; la un moment dat chiar şi o confruntare fizică a avut loc între doi membri.
…consultarea trebuie sa aibă ca şi scop investigarea adevărului. Cel care exprimă o opinie nu ar trebui să o enunţe ca şi cum ar fi corectă şi justă ci să o prezinte ca şi pe o contribuţie la consensul de opinie.” După notiţele lui Joseph H. Hannen de la un discurs susţinut pe 2 May 1912 în Chicago, publicat în ‘Abdu’l-Bahá, The Promulgation of Universal Peace, ed. Howard MacNutt (Wilmette, IL, USA: Bahá’í Publishing Trust, 1982) 72.
13 Bahá‘u‘lláh, Kitáb-i-Íqán: Cartea Certitudinii, Adunarea Spirituală Naţională a Bahá’í’ilor din România, 2009, p.125.
14 Vezi Jürgen Habermas, The Theory of Communicative Action, 2 volume (Boston: Beacon, 1984–
87).
15 Vezi Gollmer, “Bahá’í Political Thought,” în Making the Crooked Straight 467-68.