Pericolul moral al meritocratiei

Pericolul moral al meritocrației

tradus de Ligia Henderson

Cultura noastră individualistă inflamează egoul și paralizează spiritul. Eșecul ne învață cine suntem cu adevărat. De David Brooks

Domnul Brooks este un columnist pentru secțiunea ,,Opinion”. Eseul este adaptat după viitoarea sa carte, ,,The Second Mountain: The Quest for a Moral Life” („Cel De-al Doilea Munte: În Căutarea unei Vieți Morale”). Preluat din New York Times – 06/04/2019

Mulți dintre oamenii pe care îi admir duc vieți care au forma a doi munți. Au ieșit de pe băncile școlii, și-au început cariera, au întemeiat o familie și au identificat muntele pe care credeau că îl aveau de urcat  – voi fi antreprenor, medic, polițist. Au făcut lucrurile pe care societatea ne încurajează să le facem, cum ar fi să devenim vizibili, să avem succes, să cumpărăm o casă, să întreținem o familie, să căutăm fericirea.
Oamenii de pe primul munte petrec mult timp cu gestionarea reputației. Ei întreabă: Ce cred oamenii despre mine? Unde mă clasez? Ei încearcă să câștige victoriile de care se bucură ego-ul.

Acești ani agitați sunt, de asemenea, puternic modelați de cultura noastră individualistă și meritocratică. Oamenii operează sub această presupunere: mă pot face fericit. Dacă ating excelența, pierd și mai mult în greutate, aplic această tehnică de auto-autoperfecționare, împlinirea va urma.

Dar în viața oamenilor despre care vorbesc – cei pe care îi admir cu adevărat – ceva s-a întâmplat care a întrerupt existența liniară pe care și-o imaginaseră pentru ei. Ceva s-a întâmplat care a scos la iveală faptul că trăirea vieții conform unor valori individualiste, meritocratice constituie o problemă.

Unii dintre ei au dobândit succesul și l-au considerat nesatisfăcător. Au crezut că trebuie să existe mai mult în viață, un scop mai înalt. Alții au eșuat. Și-au pierdut slujba sau au fost implicați într-un scandal. Deodată cădeau, nu urcau, și întreaga lor identitate era în pericol. Un alt grup de oameni au fost izbiți din senin de ceva care nu făcea parte din planul inițial. Au îndurat spaima cancerului sau au suferit pierderea unui copil. Aceste tragedii au făcut ca victoriile primului munte să pară, ei bine, nu chiar atât de importante.

Viața îi aruncase înapoi în vale, așa cum ne aruncă pe majoritatea dintre noi într-un moment sau altul. Se aflau în suferință și în derivă.

Unii oameni sunt distruși de acest tip de durere și amărăciune. Se pare că devin mai mici, mai înspăimântați și nu își mai revin niciodată.

Devin nervoși, indignați și tribali.

Dar alți oameni sunt deschiși de acea experiență distrugătoare. Teologul Paul Tillich a scris că suferința răstoarnă tiparele normale de viață și îți amintește că nu ești cine credeai că ești. Subsolul sufletului tău este mult mai adânc decât știai. Unii oameni se uită în adâncurile lor ascunse și își dau seama că succesul nu va umple acele spații. Doar viața spirituală și iubirea necondiționată din partea familiei și a prietenilor o vor face. Ei își dau seama cât de norocoși sunt. Sunt jos în vale [într-adevăr], dar sănătatea lor este OK; nu sunt distruși din punct de vedere financiar; sunt pe cale să fie târâți într-o aventură din care vor ieși transformați.

Ei își dau seama că, în timp ce sistemul nostru educațional ne pregătește în general pentru urcarea pe un munte sau altul, viața este de fapt definită de modul în care te folosești de momentul tău cel mai greu.

Deci, cum se întâmplă reînnoirea morală? Cum treci de la o viață bazată pe „valori greșite” la o viață bazată pe altele mai bune?

În primul rând, trebuie să existe o perioadă de singurătate, în pustie, în care să poată avea loc introspecția.

„Ce se întâmplă atunci când un ‚copil supradotat’ se găsește într-un pustiu în care este lipsit de orice mod de a-și demonstra valoarea?” întreabă Belden Lane în “Backpacking With the Saints” [„La drum cu sfinții, cu rucsacul în spinare”]. Ce se întâmplă acolo unde nu există public, acolo unde el nu poate realiza nimic? El se sfărâmă. Eul se dizolvă. „Doar atunci el poate fi iubit.”

Acesta este punctul cheie aici. Vocea egocentrică a ego-ului trebuie potolită înainte ca o persoană să fie capabilă să ofere și să primească în mod liber dragoste.

Apoi, există contactul cu inima și sufletul – prin rugăciune, meditație, scris, orice ar fi ceea ce te pune în contact cu cele mai profunde dorințe ale tale.

„În adâncuri se află violența și teroarea despre care ne-a avertizat psihologia”, scrie Annie Dillard în “Teaching a Stone to Talk” [„Să înveți o piatră să vorbească”]. „Dar dacă călăriți în spinarea acestor monștri și mai în adâncuri, dacă vă aruncați cu ei mai departe, dincolo de marginea lumii, veți găsi ceea ce știința noastră nu poate localiza sau denumi, substratul, oceanul sau matricea sau eterul care susțin restul, care conferă bunătății puterea ei pentru bine, și răului puterea lui către rău, câmpul unificat: complexul și inexplicabilul nostru sentiment că ne pasă cu adevărat unul de celălalt” [“our complex and inexplicable caring for each other”].

În pustie, dorința de stimă este îndepărtată și dorințe mai mari sunt făcute să apară: dorințele inimii (de a trăi într-o relație iubitoare cu ceilalți) și dorințele sufletului (dorința de a sluji un ideal transcendent și de a fi sfințit de acea formă de slujire).

Când oamenii sunt deschiși în acest fel, sunt mai sensibili la durerile și bucuriile lumii. Ei își dau seama: O, acel prim munte nu a fost muntele meu. Sunt pregătit pentru o călătorie mai mare.

Unii oameni își schimbă radical viața în acel moment. Renunță la pozițiile lor în corporații ca să predea la școala primară. Se dedică unor cauze sociale sau politice. Cunosc o femeie al cărei fiu s-a sinucis. Ea spune că femeia speriată și sfioasă care fusese ea până atunci a murit odată cu el. Ea și-a găsit vocea și ajută familiile în criză. Recent am cunoscut un tip care obișnuia să fie bancher. Acest lucru nu a reușit să îl satisfacă, iar acum îi ajută pe bărbații care ies din închisoare. Odată am corespondat cu un bărbat din Australia care și-a pierdut soția, o tragedie care a prilejuit o perioadă de reflecție. El a scris: „Mă simt aproape vinovat de cât de semnificativă a fost propria mea dezvoltare ca urmare a morții soției mele”.

Poate că majoritatea oamenilor care au trecut de un astfel de obstacol rămân în aceleași locuri de muncă, cu aceleași vieți, dar sunt [totuși] diferiți. Nu mai este totul despre sine; ci despre relație, despre a te dărui. Bucuria lor este să-i vadă pe alții strălucind.

În cartea lor „Înțelepciunea practică”, Barry Schwartz și Kenneth Sharpe spun povestea lui Luke, om de servici la un spital. În spitalul lui Luke era un tânăr care se luase la bătaie cu alții și se afla pe atunci în comă permanentă. Tatăl tânărului stătea cu el în fiecare zi în veghe tăcută, iar în fiecare zi Luke curăța camera. Dar într-o zi, tatăl a ieșit la o țigară, când Luke a făcut curat în cameră.

Mai târziu în acea după-amiază, tatăl l-a găsit pe Luke și s-a răstit la el pentru că nu curățase camera. Răspunsul corespunzător primului munte este să îți vezi slujba ca fiind curățarea camerelor. Luke ar fi putut să se se răstească la rândul lui: Am curățat camera. Erai afară la fumat. Răspunsul celui de-al doilea munte este să îți vezi slujba ca fiind slujirea paciențiilor și a familiilor acestora. În acel caz, te-ai întoarce în cameră și ai curăța-o din nou, astfel încât tatăl să aibă mulțumirea să te vadă cum o faci. Și asta a făcut Luke.

Dacă primul munte este despre construirea ego-ului și definirea sinelui, al doilea este despre lepădarea ego-ului și dizolvarea sinelui. Dacă primul munte este despre achiziție, al doilea munte este despre contribuție.

Pe primul munte se sărbătorește libertatea personală – menținându-vă opțiunile deschise, lipsa restricției. Dar viața perfect liberă este viața neangajată și de care nimeni nu își va aduce aminte. Libertatea nu este un ocean în care vrei să înoți; este un râu pe care vrei să îl traversezi, astfel încât să te poți împlânta pe partea cealaltă.

Deci, persoana de pe cel de-al doilea munte își ia angajamente. Oamenii care și-au luat un angajament față de un oraș, o persoană, o instituție sau o cauză și-au pecetluit soarta și au ars podurile din spatele lor. Au făcut o promisiune fără să aștepte nimic în schimb. S-au dedicat în întregime [“They are all in”].

Acum pot recunoaște de obicei oamenii de pe primul și de pe al doilea munte. Primii au o loialitate supremă față de sinele propriu; aceștia din urmă au o loialitate supremă față de un anumit angajament. Pot recunoaște și organizațiile de pe primul și de pe al doilea munte. În unele organizații, oamenii sunt acolo pentru a-și servi interesele individuale – să capete un salariu. Dar alte organizații îți cer să te dedici unei cauze comune și astfel să-ți schimbi chiar identitatea. Devii un membru al US Marine Corps, sau un “Morehouse Man” [o expresie ce se referă la lideri ai comunității cu un înalt simț etic și cu o educație de distincție – inițial asociată cu absolvenții Colegiului Moorhouse].

Am descris reînnoirea morală în termeni personali, dar, desigur, societățile și culturile întregi pot schimba „valorile proaste” cu altele mai bune. Cred că ne dăm seama cu toții că ura, fragmentarea și deconectarea din societatea noastră nu constituie doar o problemă politică. Ele provin dintr-o criză morală și spirituală.

Nu ne purtăm bine unul cu altul. Și adevărul este că 60 de ani de cultură de prim-munte, hiper-individualistă au slăbit legăturile dintre oameni. Au dizolvat culturile morale comune care obișnuiau să restrângă capitalismul și meritocrația.

În ultimele decenii, individul, sinele, a fost în centru. Oamenii de pe al doilea munte ne conduc spre o cultură care pune în centru relațiile. Ne cer să ne măsurăm viața după calitatea afecțiunii noastre, să vedem că viața este un efort calitativ, nu unul cantitativ. Ne cer să îi vedem pe ceilalți în profunzimea lor, nu doar ca pe un stereotip, și să avem curajul de a conduce cu vulnerabilitate. Acești oameni de pe al doilea munte ne conduc către o nouă cultură. Schimbarea culturii are loc atunci când un grup mic de oameni găsesc o modalitate mai bună de a trăi, iar noi toți îi copiem. Acești oameni de pe al doilea munte au găsit-o.

Revoluția lor morală ne îndreaptă spre un alt scop. Pe primul munte avem ca țintă fericirea, dar pe cel de-al doilea munte suntem răsplătiți cu bucurie. Care este diferența? Fericirea implică o victorie pentru sine. Se întâmplă pe măsură ce ne apropiem de obiectivele noastre. Ești promovat. Iei o masă delicioasă.

Bucuria implică transcendența sinelui. Când vă aflați pe cel de-al doilea munte, vă dați seama că țintim prea jos. Concurăm pentru a ne apropia de o mică lumină solară, dar dacă am trăi altfel, am putea simți strălucirea unui soare real. Pe al doilea munte vezi că fericirea este bună, dar bucuria este [și] mai bună.

Domnul Brooks este un columnist pentru secțiunea “Opinion”. Eseul este adaptat după viitoarea sa carte, “The Second Mountain: The Quest for a Moral Life” („Cel De-al Doilea Munte: În Căutarea unei Vieți Morale”.

Preluat din New York Times – 06/04/2019