Pe urmele primului tanar baha’i roman

Pe urmele primului tânăr bahá’í român

de Bahman Rahmatian

Pe data de 5 septembrie 1990, un domn – domn în adevăratul sens al cuvântului – s-a stins în Canada. Și-a sfârșit zilele pe un alt continent, dar era originar din România și, deși viața lui a avut, cu adevărat, însemnătate în dezvoltarea Credinței, el a rămas relativ necunoscut bahá’ílor români.

Deoarecea astăzi se împlinesc exact 30 de ani de când acest tânăr (deosebit) a părăsit acestă lume, m-am gândit să împărtășesc cu voi câteva detalii ale întâlnirii mele cu el.

Firul poveștii lui ne duce înapoi, la începutul anilor ’90. Multe ar fi de văzut într-un instantaneu al Comunității Bahá’í din România acelor ani. Învățători călători aterizând la fiecare două zile, echipe de propovăduire pornind la acțiune, necontenit, către și din comunitățile din întreaga țară, propovăduire în stradă, șezători și un impresionant număr de întâlniri publice, în succesiune. Toată lumea părea să răspundă la Mesaj, dar, în mintea mea, cea mai uimitoare imagine rămâne armata de tineri care se alătura comunității, atât de mulți dintre ei, sărind literalmente peste noapte, în plin-planul activităților.

Cu siguranță, toți acei ani de tinerețe petrecuți cu îndrăzneală în slujba Credinței, merită cu adevărat recunoaștere și sărbătorire. O, ce poveste ar fi aceasta, dacă cineva ar putea să o aștearnă pe hârtie!

Dar viața acestui tânăr din Sibiu, care aparținea unei generații de români anterioare celei a anilor 90, a fost atât de inovatoare și mi-a semănat atât de mult cu un roman de aventuri, încât, în ​​cele din urmă, m-a obligat să pășesc dincolo de narațiune și să îi dau viață pe scenă. Acesta este modul în care „Zborul către o lume nouă” a fost conceput și apoi interpretat, mai întâi în România în 2015, după aceea în incinta Templului Mamă în Frankfurt și, în cele din urmă, în 2016, în Santiago, Chile, cu ocazia dedicării Templului Mamă al Americii de Sud.

Povestea, pe atunci nescrisă, m-a atras în mrejele intrigii ei, în toamna anului 1991, pe când mă aflam la Centrul Bahá’í din București. În timp ce primeam diverși căutători, care veneau la o șezătoare, am întâmpinat un domn, de vreo 75 de ani, plin de spirit. El mi-a spus: „În fiecare zi trec pe lângă semnul Credinței Bahá’í, dar astăzi m-am hotărât să urc și să pun câteva întrebări.” Vă închipuiți ce entuziasm pe capul meu! Dar, când l-am invitat să ia parte la șezătoare, el mi-a răspuns : ,,Știu totul despre Credință. Sunt aici pentru altceva. Am un prieten din orașul meu, de care am fost despărțit cu mult timp în urmă și mă gândeam că poate ați putea să îmi spuneți unde este”. Intrigat am întrebat: ,,Cine este prietenul dumneavoastră?” „Emeric Sala!”, a răspuns el.

Eu îl cunoscusem pe Emeric Sala în Victoria, Canada, unde locuiam înainte de a pioniera în România. Îl știam ca pe unul dintre primii credincioși canadieni, nicidecum ca fiind român. Când am sugerat că acel Emeric de care știam eu probabil nu era prietenul său, el a spus: „Nu, nu…Emeric este român. Este din Sibiu! Am crescut cu el .. el a plecat în Canada și a devenit bahá’í. Cunosc Credința Bahá’í prin el. Cum pot să dau de el?” Eram încă sceptic, dar el și-a afundat mâna într-o pungă de plastic și a scos o carte veche: „Vedeți dumneavoastră, Emeric mi-a dat această carte, pe la sfârșitul anilor 1930, când s-a întors în România. Așa am aflat despre Credința Bahá’í.” Când am văzut că era ediția românească din 1934 a cărții „Bahá’u’lláh și Noua Eră” mi-am pierdut cumpătul.

Cartea lui Esslemont publicată în România în 1934? Da, da, desigur! Aceasta a fost o copie nevăzută a cărții publicată la București de Martha Root cu ajutor substanțial din partea Reginei Maria a României și a Păzitorului Însuși. În ,,Dumnezeu trece pe lângă noi”, Păzitorul împărtășește bucuria pe care i-o adusese o astfel de publicație, dar noi nu aveam nicio speranță să ajungem vreodată să vedem o versiune originală! Din păcate, Emeric Sala murise cu câteva luni înainte, iar cei doi prieteni nu s-au reconectat niciodată, însă această prețioasă carte, dată cadou Adunării Spirituale Naționale, a legat, pentru prima dată, întreaga comunitate română de Emeric!

Câteva luni mai târziu, mama mi-a dat un material pe care îl citea. Era ciorna unei viitoare publicații a unei dragi prietene canadiene, Ilona Weinstein, despre unchiul ei, care era originar din România.¹ Ar putea fi aceasta continuarea poveștii lui Emeric? Da, într-adevăr! Aceasta e povestea acestui băiat înalt, fragil, de 19 ani, care, în 1926, văzând valul naționalismului din Europa înălțându-se, a decis să fugă din România în căutarea „Lumii Noi”, lăsându-și în urmă familia, cu inima frântă. Abandonând nava la bordul căreia muncise din greu în Montreal, luni de-a rândul, el avea să devină, în scurt timp, unul dintre giganții spirituali ai Credinței.

În timp ce se lupta să supraviețuiască în Montreal, fără nici un fel de bunuri, fără prieteni și fără documente legale, el și-a dat seama că trebuie să învețe limba engleză rapid. Atunci i-a atras atenția un anunț dintr-un ziar: „Prelegeri gratuite … Sala Bahá’í”. Pentru el suna ca „lecții gratuite de limba engleză”. A devenit un participant fidel. Odată, vorbitorul, o doamnă magnetică, prezentată în prealabil, de tânăra ei fiică, l-a fascinat; pierzându-se în ochii ei, Emeric simți că ajunsese acasă. În curând a urmat confirmarea.

Grupul de tineri bahá’í din Montreal, circa 1929. Mary Maxwell, în primul rând; Rosemary Sala, rândul din mijloc, a doua din stânga; Emeric Sala, rândul din spate, al treilea din stânga.

Citind despre ‘Abdu’l-Bahá în cartea lui Esslemont „Bahá’u’lláh și Era Nouă”, și-a amintit că auzise despre El în România. Și-a amintit de prietenul său, care în 1921 vorbea despre un articol dintr-un ziar german despre înmormântarea unui înțelept din Palestina la care participaseră peste 10.000 de oameni. Acel înțelept avea idei despre pacea universală, la fel ca Emeric. Apoi căutase articolul, dar fără succes! Acum, însă, știa! S-a grăbit la următoarea întâlnire de data aceasta ca „Bahá’í”. Acolo, aceeași tânără, Mary Maxwell, în vârstă de 17 ani, l-a întâmpinat și l-a prezentat unui alt tânăr: Rowland Estall. În acea zi s-a născut Grupul de Tineret din Montreal.

Îmi amintesc că în Victoria, am vizitat locul de odihnă al lui Emeric Sala împreună cu Rowland Estall și l-am auzit spunând că acela a fost primul grup de tineri din lume, format pentru a studia Credința. Ei corespondau adesea cu Păzitorul, care îi încuraja să studieze Credința. Membrii acestui Grup de Tineri aveau să se numere în scurt timp „printre primii care să înțeleagă semnificația Ordinii Mondiale a lui Bahá’u’lláh ca pe un catalizator pentru evoluția întregii lumi, pe care să îl prețuiască și să îl dezvolte.”²

Afiș pentru spectacolul din Santiago de Chile, colaj cu: invitația la Conferința ținută de Emeric în Santiago în 1945 și articole cu interviuri apărute în diefrite ziare din America Latină

Curând după aceea, următorul personaj avea să intre în scenă. Rosemary Gillies, care, mai târziu, avea să se căsătorească cu Emeric, a fost următoarea membră al Grupului de Tineri. De la aceștia trei, Grupul din Montreal avea să crească și în cele din urmă să dea tonul transformării identității bahá’í în Canada și chiar și în afara granițelor acesteia. În 1937, membrii săi profitau de orice ocazie de servire în cadrul primului Plan de 7 ani al Păzitorului. Familia Sala a deschis Venezuela și mai târziu cei doi au devenit primii Bahá’í care au vizitat fiecare țară din America de Sud și Centrală. Emeric a publicat cartea „Acest pământ, o singură țară”, o carte cu distribuție pe scară largă, pe care Păzitorul Însuși a apreciat-o mult. Rosemary, de formație profesor, a început să lucreze la primele lecții bahá’í pentru copii. În 1948, Emeric și Rosemary au fost aleși în prima Adunare Spirituală Națională din Canada împreună cu Rowland Estall, dar flacăra pionieratului a fost reaprinsă în 1953 ca răspuns la cruciada de zece ani a Păzitorului, când Africa a devenit noua lor casă.

Deși pe atunci ajunsesem de-abia la jumătatea firului poveștii, știam deja că acest tânăr român, „propovăduitor veteran”, „promotor al Credinței”, neuitat pentru „călătoriile sale în întreaga lume și pentru eforturile sale istorice în dezvoltarea structurii administrative a Comunității Bahá’í din Canada” precum și pentru „Opera sa științifică ”, era personajul pe care doream să îl întruchipez pe scenă!

Articol preluat din engleză de pe Bahai Blog Traducere în română, Ligia Henderson

_____________________________________________________________________________________

¹. ‘Tending the Garden: A Biography of Emeric and Rosemary Sala’ de Ilona Weinstein. Copyright © 2016-Ilona Weinstein. Publicat de One Voice Press, LLC Essex, Maryland

². Will C. van den Hoonaard în ‘Tending the Garden’, viii.

³. Casa Universală a Dreptății, 1990. citat în ‘Tending the Garden’, p. 267