Neimplicarea în politică

de Ali Murad Davudi
după o traducere în limba engleză de Riaz Masrour

Introducere: Dr. Ali Murad Davudi (1922-1979?) a fost un bahá’í din Iran cu rol de membru în consiliul național de conducere al bahá’ílor din Iran. El era profesor în  departamentul de filozofie al Universității din Teheran. În 1979, în timpul unui val de  persecuții contra bahá’ílor, el a fost răpit și de atunci este presupus victima probabilă a unei execuții de stat.

Unul dintre prietenii mei bahá’í a dat principiului neimplicării în treburile politice un  titlu plin de imaginație. El l-a numit “Principiul Talismanului,” ceea ce indică că  principiul servește ca un fel de amuletă pentru prieteni și pentru Cauza lui Dumnezeu.  O amuletă este o invocație, o suplicare sau o rugăciune, recitată sau scrisă, ori purtată  ca brățară pentru a proteja de rău pe cel ce o poartă. El a dat numele de amuletă  acestui principiu pentru că acesta a asigurat dintotdeauna protecția și siguranța  Credinței și a prietenilor. Înțelepciunea și flerul său în alegerea unui asemenea titlu  sunt de necontestat.

Politica, definită ca administrația treburilor unei țări și călăuzirea ei spre un scop  dorit, este ceea ce populația bahá’í [adică bahá’íi], în conformitate cu învățăturile lui
`Abdu’l-Bahá’, ale Păzitorului și ale Casei Universale a Dreptății, evită și de la care se  abține, in ceea ce privește orice fel de implicare directă.  Este totuși esențial să explicăm și să clarificăm acest principiu și această obligație atât  prietenilor ce s-au obișnuit, prin învățăturile lui Bahá’u’lláh, să măsoare orice chestiune controversată prin puterea intelectului înainte de a se supune ei, cât si
nebahá’ílor care s-ar putea întreba care este logica acestei convingeri.

Noi știm că învățăturile fundamentale bahá’í au un caracter moral, spiritual și etic. Cu  alte cuvinte, scopul revelației bahá’í este să perfecționeze viața spiritului, să proslăvească realitățile spirituale, să sporească manierele și etica, și să întărească puterea conștiinței. Ea a venit pentru reformarea umanității și, după cum atestă Bahá’u’lláh, pentru progresul lumii și elevația omenirii. Toate doctrinele, învățăturile  și principiile revelate se bazează pe această fundație, în așa fel încât prin fortificarea  eticii, întărirea conștiinței și înălțarea virtuților morale, lumea să poată să atingă o  asemenea dezvoltare și un asemenea progres.

Orice altă abordare în afară de aceasta este considerată temporară, nepotrivită, sau  nedemnă de încredere. Cu alte cuvinte, suntem siguri că dacă omul nu primește  educație și pregătire spirituală, nu își întărește puterea conștiinței, nu ascultă de  chemarea spiritului și nu își atinge până la urmă stadiul spiritual cel mai înalt, el nu va găsi adevărata fericire. Orice alte eforturi de a atinge așa un țel, deși nu neapărat nocive, vor avea numai un efect temporar, superficial și tranchilizant. Chiar și așa,  asemenea abordări se vor concentra pe un singur aspect fizic și nu vor fi complete,  precise sau vrednice de încredere. Astfel, va fi imposibil să construim o societate sănătoasă, puternică, mulțumită, răbdătoare și liberă din indivizi ce sunt de o moralitate ambivalentă, instabili etic, faliți spiritual și nepăsători față de alții. De aceea, atenția și acțiunile populației bahá’í sunt concentrate pe aspectele spirituale,  etice și morale ale omenirii; din această cauză, pietatea apare ca un stâlp fundamental  al vieții bahá’í.

Înainte de toate, un individ bahá’í trebuie să fie pios, să creadă în Dumnezeu, să fie  iubitor de Dumnezeu și să aibe frică de Dumnezeu. Desigur această frică izvorește din iubire. Frica de Dumnezeu a unui bahá’í poate fi asemuită cu cea a unui indrăgostit de a nu face cumva vreo faptă care să frângă inima iubitei sale. Este cu acest înțeles că noi  spunem că unui bahá’í ar trebui să îi fie frică de Dumnezeu, adică el ar trebui să fie  pios și pietatea sa să fie mai importantă pentru el decât orice altceva. De aceea orice factor ce s-ar putea dovedi a fi în conflict cu o viață sacră este evitat de către un bahá’í, iar orice poate contribui la fortificarea și întărirea acesteia este îmbrățișat de către un bahá’í.

De va veni o zi în care întreaga populație a lumii sau a unei națiuni ar deveni bahá’í dar ar eșua în adeziunea la principiul unei vieți sacre si drepte, nu numai ca nu ne vom fi împlinit datoria, dar în realitate vom fi împins acea lume sau țară spre mai rău, reușind exact opusul a ceea ce ne propusesem a împlini. De aceea, pentru noi pietatea este principiul principal. Există o expresie: pietatea se oprește unde începe politica. Astfel, nu avem altă opțiune decât să lăsăm politica deoparte, pentru a ne putea apăra pietatea. Bineînțeles aceasta nu constituie un dezavantaj în lumea politicii. De fapt, lipsa unui asemenea principiu religios în politică nu numai că nu este în detrimentul ei; ea ar putea fi chiar cauza succesului ei. Înainte de a merge mai departe, dați-mi voie să citez o vorbă a lui Ali (ginerele Profetului Mahomed). Arabii îl învinuiau pe Ali că nu era politician. Susțineau că nu avea discernământul, subtilitatea și șiretenia ce constituiau instrumentele necesare
unui om de stat și că din cauza asta ar fi fost incapabil de a adopta tertipurile necesare pentru a-și învinge adversarii. Auzind de acestea, Ali a dat răspuns: “Dacă pietatea nu ar exista, aș fi fost cel mai excelent om de stat.” Prin aceasta intenționa să spună: nu sunt ignorant și incapabil, dar pentru că doresc să îmi apăr virtutea, să rămân un om  drept și onest, și să fiu devotat Credinței mele, de aceea stau departe de politică.

Așadar, acest principiu nu este unic populației bahá’í în această perioadă, din moment  ce este un principiu religios general și o problemă de conștiință în legătură cu care, ori de câte ori liderii religioși au vrut să pună accentul pe apărarea pietății, ei au sfârșit prin a spune că tot ceea ce politica necesită pentru a avea succes este incompatibil cu cerințele unei vieți pioase.

Succesul în politică este o cerință critică; pentru a avea succes, trebuie să concurezi cu oponenți și adversari. Nu este posibil pentru cineva să intre în politică fără a avea de a face cu oponenți. Într-o astfel de competiție pentru putere, trebuie stabilite înțelegeri, compromisul și conspirația intră în joc, se fac promisiuni deșarte, minciuni și adevăruri pe jumătate devin declarații de rutină și loviturile de imagine, haosul și agitația domină; dacă alegem să ne abținem vom pierde, din moment ce oponenții noștri nu se vor opri de la nimic. Care, atunci, este scopul implicării în politică dacă pentru a putea rămâne fideli credințelor noastre, trebuie să acceptăm înfrângerea? Și dacă decidem să ne prindem în cursă și să ne biruim adversarii, să ne lovim oponenții pe la spate, să mințim și să fim senzaționali pentru a câștiga, atunci vom fi abandonat pietatea și nimic nu va fi rămas din devoțiunea noastră pentru o viață spirituală și etică. Astfel, în ceea ce privește viața noastră spirituală, participarea în politică ne degradează și ne înjosește.

Dacă credințele noastre spirituale și etice sunt astfel subminate, nimic nu va mai rămâne atunci din viața noastră bahá’í. Politicienii au o axiomă: “Scopul scuză mijloacele.” Cu alte cuvinte, implicat este faptul că vom adopta orice mijloc necesar care ne stă la îndemână, indiferent de natura sa, pentru a ne îndeplini scopul dorit. Ideea este că din moment ce scopul cel bun este de
o importanță majoră, adoptarea oricărui mijloc, fie el chiar rău, ce ne va călăuzi spre acest țel bun este acceptabilă și justificată. Politicianul nu are nici o altă opțiune decât  de a accepta această atitudine, pentru că de o va respinge, nu va gusta gloria succesului. Daca nu acceptă să considere toate mijloacele posibile, și din asemenea opțiuni le alege numai pe acelea ce corespund principiilor sale morale, el va cunoaște durerea înfrângerii, pentru că oponenții lui nu vor pierde ocazia să îmbrățișeze mijlocele cele mai eficiente, indiferent de valoarea lor etică. Evident, dacă cineva va continua să adere la principiile propri și să continue în a accepta înfrângerea, până la urmă el nu va mai putea participa în politică. Dar dacă el alege să participe și să
adopte orice mijloc necesar pentru a-și atinge obiectivul considerat bun și dezirabil, acest obiectiv, după realizarea sa, devine mânjit și distorsionat, din moment ce cei ce au acceptat corupția ca mijloc nu pot atinge un scop curat. Un țel bun, odată intrat pe mâna unui individ corupt, va deveni mânjit și discreditat, și din această cauză nu acceptăm așa o axiomă.

Pentru a împlini un țel bun ce corespunde principiilor Credinței, un bahá’í nu va face recurs la dare de mită. El nu va mitui pe altcineva pentru a servi Credința. De ce? Pentru că în timp ce consideră țelul ca și bun, simplul act al mituirii va spolia acea bunătate – și ce va mai rămâne din Credința bahá’í pe care ar dori să o servească? Din moment ce principiul principal al Credinței este pietatea, atunci țelul nostru este pietatea, și o astfel de devoțiune pentru o viață cinstită devine incompatibilă cu orice participare în treburile politice.

Un alt lucru de considerat este implicarea în treburile politice a unui singur individ ce ar dori să avanseze pe cont propriu un anumit ideal politic. Așa o situație nu este realizabilă în lumea noastră. Participarea în politică are deci nevoie de apartenența la un anumit partid cu o constituție clar stabilită, cu atitudini și credințe particulare. În așa fel încât, dacă un bahá’í alege să aparțină, de exemplu, Partidului Democrat, Partidului Socialist, Partidului Comunist, Partidului Republican, etc., el trebuie în mod necesar să le adopte principiile și credințele, din care unele s-ar putea să aibă implicații directe pentru concepte precum Dumnezeu, viața de după moarte, scopul vieții, etc. Astfel, pe de o parte, un bahá’í trebuie să adere la principiile învățăturilor bahá’í și să le considere adevărate, dar pe de alta, el ar trebui să accepte normele de bază ale unui partid politic și să le considere veritabile pe acestea din urmă. Desigur, este evident că aceste două opțiuni nu pot fi compatibile. Dacă de fapt, un bahá’í acceptă un partid care în toate aspectele este conform idealurilor bahá’í, el nu și-a abandonat credința; el nu s-a alăturat unui partid diferit. Cu toate acestea, de va decide să aparțină unui altfel de partid, el se va fi disociat efectiv de Credința bahá’í.

De fapt Credința bahá’í ar putea fi într-un fel considerată ca fiind un partid, și a fost menționată de Bahá’u’lláh și `Abdu’l-Bahá’ ca și “Partidul lui Dumnezeu” (de atunci, termenul a fost adoptat de alte entități politice care nu au nici o legătură sau asemănare cu Credința bahá’í). Membrii acestui tip de partid, în orice țară ar rezida ei, se supun guvernelor acelor țări.
Partidul lui Dumnezeu (nu în sensul de partid politic normal, bazat pe idei omenești, ci în sensul de grup de susținători ai legilor lui Dumnezeu) este un partid cu propriile sale învățături, cu propriile sale edicte, principii și educație socială, printre care se află, în zilele noastre, evitarea implicării în treburile politice. Astfel, oricine este membru al acestui ‘partid’ este membru al comunității bahá’í. Un bahá’í ar compara idea de a aparține simultan atât Credinței bahá’í cât și unui partid politic cu aceea de a fi bahá’í dar și ateist în același timp; sau cu ideea unui individ care este atât musulman cât și budist; sau musulman dar și creștin. Astfel, din moment ce un individ nu poate să își profeseze credința în toate aceste religii, fiecare din ele fiind o Religie independentă (exceptând cazul în care ne uităm la princiipile lor fundamentale, dar aceasta este o altă discuție), în același fel un individ nu poate fi bahá’í și să aparțină în același timp unei entități politice. Acest lucru este imposibil. Cu alte cuvinte, există o contradicție logică.

Bineînțeles, acest lucru nu înseamnă că populația bahá’í nu ar trebui educată cu privire la organizarea și administrația treburilor lumești, a mijloacelor corecte de a-și  servi propria țară și de a oferi călăuzire și ajutor oamenilor, sau despre responsabilitățile oficialilor din guvern. O astfel de desconsiderare a treburilor lumești ar putea sugera că Credința bahá’í ar fi o organizație isolaționistă sau deconectată social. Dimpotrivă, Credința bahá’í, în timp ce exprimă credința într-o lume spirituală, oferă învățături sociale și economice progresive și are de asemenea principii ce guvernează modul lor de operare. Diferența este că ea nu acceptă mijloacele politice pentru a-și realiza scopul declarat ca fundamental – unitatea rasei umane.

Au existat un număr de ideologii nereligioase ce au adoptat o pespectivă globală în învățăturile lor și care s-au concentrat pe unitatea omenirii. Cu toate acestea, odată ce au intrat in arena politicii pentru a-și avansa cauza ele au fost confruntate de ideologii concurente pe care s-au văzut obligate să le învingă pentru a-și asigura ascendența.

Această abordare a rezultat în exact opusul scopului inițial – ele căzând în cele din urmă înapoi în arena imperialismului și exploatării, țeluri pe care inițial doriseră să le evite. Acesta e un indiciu ce subliniază faptul că atunci când mijloacele adoptate sunt incompatibile cu scopul urmărit, ele vor submina acel scop și îl vor face ineficace și neproductiv.

Credința bahá’í nu dorește să urmeze această cale. Ceea ce intenționează această Credință este să aducă dragoste în inimi, să creeze prietenii între indivizi, să încurajeze și întărească conștiința etică, să rafineze moralitatea și să răspândească învățături spirituale printre oameni. Împlinirea acestor țeluri, în consecință, va rezulta în acele elemente fundamentale necesare construirii solide și încrezătoare a fortăreței fericirii umane. În același fel, dacă cineva își dorește să construiască o structură măreață, dar folosește materiale necorespunzătoare și de proastă calitate care sunt
incompatibile cu planul clădirii, atunci un astfel de proiect e destinat eșuării, și o astfel de structură este evident condamnată la distrugere. Chiar de va atinge stadiul finalizării, ea se va prăbuși în cele din urmă.

O Cauză care numără printre scopurile sale unitatea rasei umane, promovarea iubirii si afecțiunii printre oameni și ridicarea valorilor morale, desigur nu își poate permite aderenți ce ar putea fi corupți de competiția mondenă, care se târguiesc pentru a atinge un anumit țel, și care complotează și participă în intrigi pentru a-și avansa scopurile politice. Într-un astfel de mod, structura pe care Cauza o ridică și țelul spre care tinde nu vor fi realizate niciodată. În cele din urmă, o astfel de Cauză se va alătura celorlalte ideologii ce au eșuat în împlinirea scopurilor ce fuseseră adoptate inițial.

O anchetă a fost trimisă la Centrul Mondial Bahá’í ridicând următoarea întrebare:  “Cum ar trebui să fie văzute treburile politice lumești de către prieteni? Chestiunile politice sunt inevitabile. Astfel, în ce lumină ar trebui văzută participarea în treburile politice lumești?” Centrul Mondial a ghidat prietenii spre scrierea relevantă a preaiubitului Păzitor [Conducătorul Credinței Bahá’í între anii 1921 și 1957), ce fusese scrisă ca și explicație la învățăturile lui Bahá’u’lláh pe acest subiect. Păzitorul a scris că sunt două mișcări simultane ce au loc în lume: una este a evoluției naturale,
imperceptibilă dar esențială, și cealaltă este organizarea deliberată și planificată de către prieteni a activităților de predare și care este efectuată în scopul de a servi omenirea. Cu alte cuvinte, activitatea comunității bahá’í globale este direcționată spre difuzarea învățăturilor lui Bahá’u’lláh pentru a atinge scopul unificării rasei umane.

De celalaltă parte, o altă mișcare, ce este naturală și inerentă și care se bazează pe relația esențială dintre realitățile lucrurilor, avansează și ea. Altfel spus, lumea cu tot ceea ce este în ea, se mișcă, prin forța naturii, spre această destinație, despre care populația bahá’í este foarte conștientă și în care ea crede. Scopurile lor sunt aceleași numai că una se mișcă natural iar cealaltă în mod intenționat prin eforturile de propăvăduire ale comunității bahá’í. În prima, treburile politice găsesc în mod esențial și natural ce rol să joace și ajung aici fără vreun imbold.

De partea cealaltă, populația bahá’í exclude politica din eforturile sale de a propovădui Cauza lui Bahá’u’lláh. Astfel, înțelesul neimplicării în politică este acesta: noi cei care
răspândim principiile bahá’í facem orice efort de a aduce inimile și sufletele împreună, căutăm să lărgim cauza unității lumii în concordanță cu învățăturile bahá’í, dar nu includem treburile politice în modul nostru de operare. Din moment ce viețile noastre sunt trăite în scopul servirii vieții comunității, daca noi am fi corupți am submina eforturile ce au fost depuse de către comunitate pentru a-și atinge țelul. Astfel, lăsăm la o parte orice gând al participării la chestiuni politice în viețile noastre individuale, pentru a putea rămâne protejați și păziți de decăderea morală ce ar amenința viețile  sacre și sfinte la care ne-am dedicat.

Să lăsăm acum deoparte discuția noastră teoretică și să considerăm efectul acțiunilor ce evidențiază beneficiile pe care neimplicarea în politică le-a câștigat pentru comunitatea bahá’í și pentru Credință. Dacă prietenii bahá’í, care în acești o sută treizeci și cinci de ani (acum 165 – translatorul englez) au trecut printr-o grămadă de evenimente și etape și de asemenea prin multe urcușuri și coborâșuri în viețile lor, sar fi implicat în treburi politice – adică, s-ar fi alăturat diferitelor partide și ideologii născute în această perioadă și ar fi participat efectiv la realizarea scopurilor a comunitate religioasă. Bineînțeles, nu există nici un motiv pentru a crede că dacă prietenii ar fi urmat aceeași cale, ei nu ar fi cunoscut același sfârșit.

În acea perioadă apăruseră multe ideologii și secte politice. Din moment ce mulți dintre prieteni erau educați și capabili, ei ar fi putut cu ușurință să se alăture acestor grupuri și să se implice în avansarea agendelor acestora. Dar atunci rezultatul ar fi fost completa divizare a comunității, pentru că fiecare grup ar fi fost în conflict cu celelalte, si aceasta ar fi dus în cele din urmă la căderea și extincția tuturor. Cum, atunci, ar fi putut cineva să imagineze o zi ca cea de astăzi, în care avem Adunări Spirituale Locale în cele mai îndepărtate colțuri din lume, și mii și mii de centre bahá’í peste tot în  lume?

Cei care ni se opun (nu ii considerăm inamici, pentru că nu considerăm pe nimeni  inamic) au așteptat întotdeauna cu răbdare să găsească o justificare politică ca să poată acuza prietenii de vreo fărădelege. Aceasta din cauză că erau neputincioși în a-i denunța pe bahá’í pentru vreo vină datorată credințelor religioase, acestea fiind în mod deschis cunoscute tuturor, niciuna neintrând în conflict cu oricare din legile divin prescrise. Este de necrezut cum pe de o parte ei ii înjosesc pe prieteni pentru neimplicarea lor în activități politice și pe de altă parte acuză comunitatea de amestec în treburile politice, clasificând Credința ca și organizație esențial politică. Nu e clar dacă ar trebui să râdem sau să plângem la auzul acestei dileme. Ceea ce e limpede ca cristalul pentru noi și cu ce suntem toți de acord este că nu participăm în treburile politice. Tot ceea ce ei dețin este o acuzație nefondată –niciodată de-a lungul acestor o sută treizeci de ani ei nu au fost în stare să prezinte măcar un document care ar putea servi ca dovadă validă pentru a demonstra implicarea noastră în politică. Desigur, se poate ca vreunul din populația bahá’í să fi avut vreo implicare în politică sau să-și fi dat consimțământul pentru atingerea vreunui scop politic. Dar orișicum, comunitatea bahá’í s-a separat întotdeauna de astfel de indivizi (prin pierderea de către aceștia a
drepturilor lor administrative) astfel încât comunitatea să rămână protejată. Dacă de fapt ei ar fi fost găsit vreo dovadă a implicării noastre în politică, atunci să fi văzut ce ar fi făcut cu noi! De câte ori nu ne-au oprit activitățile administrative? De câte ori nu ne-au închis proprietățile bahá’í? Le-au preluat, cercetat și nu au găsit niciodată nici măcar o fărâmă de dovadă. Dacă ar fi găsit un astfel de document, atunci să fi văzut cu ce acuze ar fi fost învinuiți prietenii! Astfel, este purul adevăr că neimplicarea noastră în politică este amuleta noastră.

De fapt, în timpul revoluției constituționale persane, instrucțiunile stricte ale lui `Abdu’l-Bahá’ privind neimplicarea prietenilor în revolta politică nu numai că au protejat pe credincioși (altfel nu se știe ce s-ar fi întâmplat prietenilor și Credinței) dar, după cum a afirmat un erudit bahá’í, ea de asemenea a ocrotit și constituția iraniană. De ce? Pentru că oponenții guvernului constituțional nu au putut găsi vreun motiv pentru a-i acuza pe bahá’í că ar fi fost o forță principală printre susținătorii mișcării ca astfel să ii declare necredincioși și infideli islamului. Acesta a fost un mister
ce a asistat procesul natural de evoluție al evenimentelor ce au dus la înființarea guvernului constituțional, și care de asemenea a protejat pe prieteni și Cauza prin călăuzirea deliberată a lui `Abdu’l-Bahá’.

Într-una din scrierile sale, Păzitorul relatează o poveste relevantă. Cu mai mulți ani în urmă populația bahá’í a fost acuzată de autoritățile unei țări vecine de apartenență la o sectă mistică și religioasă ce fusese interzisă în acea țară. Bahá’ílor li s-a intentat proces, le-au fost investigate activitățile, toate documentele din centrele bahá’í și de la Adunările Locale au fost confiscate și a avut loc o examinare completă a tuturor materialelor bahá’í. Păzitorul ne-a cerut să ne gândim ce li s-ar fi întâmplat comunității bahá’í și Credinței dacă s-ar fi găsit orice urmă de dovadă, scrisă sau de alt tip, a implicării credincioșilor în politică.

Menționarea acestui eveniment particular de către Păzitor constituie un exemplu pentru noi. Este o lecție pentru a ne aminti și a păstra în minte că indiferent de timpul și locul în care trăim, de natura problemelor, de condițiile în care trăim, noi lăsăm întreaga participare precum și administrarea tuturor treburilor politice în grija celor ce nu sunt bahá’í. Dacă ne întreabă de ce ne abținem, răspunsul nostru este clar. Ceea ce facem noi este să transformăm inimi, să aducem rafinarea conduitei și întărirea comportamentului etic și moral.

Dacă acest tip de înțelegere și acest mod de acțiune sunt necesare, daca sunt rele sau bune, avantajoase sau nu, pentru noi este clar. Alții nu vor prelua această responsabilitate, deci ne-am asumat-o noi. Alții pot, deci, să își asume responsabilitățile politice. Problema e foarte clară. Dacă de fapt, datoria spirituală a salvgardării probității morale și a corectitudinii de comportament, de a aduce
împreună inimile și sufletele membrilor familiei umane ce s-au înstrăinat unii de alții este esențială și benefică, atunci este potrivit ca cei care și-au concentrat toată atenția asupra acestei serviri să fie lăsați să își continue munca și ca alții să preia munca de la care bahá’íi se abțin.

Desigur ei umblă cu momeli ispititoare pentru a-i atrage și încuraja pe tineri să se implice în treburi politice. Cu toate acestea, tinerii bahá’í sunt conștienți, atenți și vigilenți. Ei știu că în astfel de activități cuvintele ce curg de pe limbă sunt diferite de scopul ascuns în inimă. De obicei, ei pledau astfel: ‘Cum poate cineva să fie atât de apatic față de destinul țării sale și să susțină că este patriot?’ Cu alte cuvinte, dacă cineva își iubește țara, cum poate rămâne indiferent la destinul ei? Răspunsul e foarte clar. Noi nu suntem indiferenți față de destinul țării noastre. Noi nu
ne dăm în lături de la munca pentru patria noastră. Noi acceptăm cu tot sufletul datoriile educaționale ce sunt printre cele mai importante cerințe ale oricărei țări.

Considerăm importante activitățile legate de creșterea economică a țării și participăm la ele cu onestitate și loialitate. Considerăm orice activitate ce ar duce la dezvoltarea și progresul națiunii ca și acte de servire, și nu ne ferim de ele. Strădania de a acumula avere in concordanță cu legile în vigoare și fără evitarea plătirii complete a taxelor este în conformitate cu principiile Credinței bahá’í.

Mai mult, deși religia bahá’í este o religie a păcii, totuși în timp de război, bahá’íi acceptă să fie înrolați în forțele armate în conformitate cu regulile țării. Totuși, ca oponenți ai războiului la nivel de conștiință, ei preferă să nu li se ceară să facă parte dintr-o forță de atac pentru care ucisul ar fi inevitabil. Altfel, în orice alte servicii ei participă pe de-a-întregul.

Prin urmare cine poate spune că un bahá’í este apatic față de destinul țării sale? Casa Universală a Dreptății a spus că prietenii nu trebuie să presupună că principiul neimplicării în treburile politice ale țării oferă vreo justificare pentru ca ei să stea departe de munca pentru binele și bunăstarea compatrioților lor, astfel rămânând inactivi și fără roade. Desigur că oferirea unui act de servire nu trebuie să decurgă neapărat prin politică. Dacă servirea ar trebui făcută strict prin politică, un bahá’í nu ar alege să accepte așa un tip de servire, dar trebuie să admiteți că drumul servirii nu trebuie să treacă în mod necesar prin politică. Acest tip de servire, cu caracteristica sa de ambiție, satisfăcând un sentiment de glorificare personală și adunând multe beneficii și privilegii, bucuroși îl lăsăm în seama altora. Să lăsăm acele servicii ce necesită sacrificiu, detașare, renunțarea la sine, muncă grea și câștigarea unui trai decent și onorabil să cadă în sarcina noastră. Noi facem treabă bună în zona asta – și trebuie să facem. Bahá’íi nu neglijează interesul țării lor. În special în Iran, trebuie spus că bahá’íi, fără să fie știuți sau recunoscuți, sunt printre primii ce promovează Iranul, cultura sa, poporul său, numele, tradițiile și interesele sale în lume. Oamenii din această țară iubesc Iranul ca și patria lor, dar bahá’íi sunt de un rang distinct – ei
venerează Iranul ca loc de naștere al Credinței bahá’í, ca loc de sacrificiu pentru martirii bahá’í, ca pământ pe care a curs sângele celor mai iubiți membrii ai Credinței, ce a fost înroșit cu sângele lui Bab, și sanctificat de pașii lui Bahá’u’lláh. Vorbim despre sanctificare, și nu doar devoțiune; despre adorație și nu doar iubire; vorbim despre prosternare și punerea frunții la pământ; vorbim despre ocolitul ritualic al unui loc sacru și despre răspândirea acestei iubiri în lumea întreagă. În ziua de azi pentru sute de popoare, națiuni și triburi diferite din lume și pentru milioane de suflete dintr-o mulțime de țări, și în mii de orașe și sate, numele Iranului, cultura Iranului, tradiția Iranului, a Shirazului și a Teheranului, sunt venerate si slăvite. Nu sunt puțini cei ce au venit din toată lumea în Iran pentru a-și putea pleca fruntea pe pământul din Shiraz unde s-a ridicat Bab, și la Tabriz, pentru a vărsa o lacrimă acolo unde sângele Lui a împurpurat pământul. Dar dacă acest pelerinaj ce a fost scopul vieții lor, pentru a putea veni și săruta pământul din Iran și a se reîntoarce, pentru a putea venera Shirazul si preamări Teheranul și pentru a lua o mână de pământ de la Tabriz ca amintire – dacă acest lucru este considerat nepotrivit de către guvernul sau poporul iranian, atunci acest pelerinaj nu va mai avea loc, pentru că bahá’íi acționează nu numai conform legilor proprii, ci de asemenea acceptând și respectând deciziile țării sau ale guvernului lor.

Cum, astfel, poate un așa grup de oameni să fie considerat apatic față de destinul țării sale? Cum pot fi ei văzuți ca nepăsători cu privire la servirea patriei? Acest act de tiranie pură a fost impus populației bahá’í! Un alt concept folosit pentru a atrage pe tineri în capcană este insistența că implicarea în politică constituie modul de a stabili dreptatea în lume – și atunci cum ar putea un grup de oameni să nu fie interesați de un țel atât de profund? Desigur noi știm că aceasta e numai partea de suprafață a problemei. Implicarea în politică duce la simpla înlocuire a unui grup cu altul, a unui individ cu altul, sau a unei poziții cu alta, etc. De câte ori există o dispută politică, există și o încercare de a combate lăcomia continuă și îngăduința de sine a sistemului; dar dacă ne uităm mai de aproape, vedem cum exact procesul de alegeri și vot a oferit oportunitatea pentru același tip de indulgență de sine, avere și statut unui alt candidat care, neposedând astfel de beneficii și privilegii dinainte, râvnea la ele. Prin urmare, prietenii se țin departe de politică pentru că nu vor să fie instrumentul, sau scara succesului pentru astfel de grupuri sau indivizi.

Bahá’íi știu bine că servirea cauzei dreptății este posibilă numai prin servirea cauzei omenirii, realizarea unității familiei umane, stabilirea păcii mondiale, abandonarea tuturor formelor de discriminare, întărirea puterii conștiinței și trezirea inimii la realitățile spirituale. Dreptatea nu poate fi stabilită în lume în nici un alt fel. Desigur că nu suntem pesimiști sau cinici în raport cu alte aspirații și activități umane; cu toate acestea, le considerăm parte din aceeași mișcare sau dezvoltare ce este esențială, naturală și inerentă în lumea existenței, si care trebuie să ducă în mod necesar la același scop final și fundamental. Noi însă nu ne concentrăm eforturile în acea direcție. Noi lucrăm pentru difuzarea învățăturilor Credinței bahá’í; ne axăm pe lărgirea influenței principiilor lui Bahá’u’lláh, care constau în nimic altceva decât în unitatea lumii, în îmbunătățirea caracterului moral al națiunilor și în ridicarea lumii contingente la înălțimea virtuților și atributelor lumii Abha.

Și atâta timp cât suntem cine suntem, vom folosi aceste instrumente pentru a ne atinge scopul. Preferăm să ne păstrăm pe noi și scopul nostru puri, nepoluați și de necorupt în eforturile noastre de a atinge acest țel, chiar dacă realizarea lui completă va putea avea loc numai într-un viitor îndepărtat. Aceasta din cauză că nu urmărim un scop personal; noi ne străduim ca rasa umană să își atingă adevăratul destin, la împlinirea căruia s-ar putea sau nu să fim prezenți. Ceea ce este sigur este că nu ne vom îndepărta de la acest țel; și nu ne vom compromite principiile pentru a croi un drum mai scurt. Nu vom încerca să ne atingem țelul în grabă, astfel subminând calitatea și puritatea scopului urmărit, nici nu vom schimba țelul fundamental al revelației lui Bahá’u’lláh din cauza deficienței noastre în a-I înțelege obiectivul.

Implicarea noastră în politică ar face în cele din urmă Credința să devină ceea ce de fapt ne străduim să impiedicăm ca ea să devină. Din această cauză, nu numai că nu ne vom implica în politică – dar ne rugăm ca bahá’íi să se țină tot timpul la distanță de acest pericol, cum au făcut-o și până acum – acest principiu fiind amuleta siguranței și a protecției lor.