Scrisul ca supraviețuire: pentru o femeie bahá’í, poezia a fost cel mai bun prieten în închisoarea iraniană
11 iunie 2018Migrația forțată cheamă credința să intre în acțiune
11 iunie 2018„Mâine dimineață o să fii împușcată!”
de David Langness
Credința Bahá’í s-a născut la mijlocul sec. al XIX-lea în Persia și s-a propagat rapid în toată lumea în următorii 100 de ani. În puțin peste un secol, ea a devenit a doua cea mai răspândită religie a lumii.
Primele țări din afara Orientului Mijlociu care au avut comunități semnificative de bahá’í – Statele Unite, Marea Britanie, India și Germania – au luat toate startul în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea și în primele decenii ale sec. al XX-lea. Primii bahá’í germani – Alma Knobloch și dr. Edwin Fischer, dentist – au aflat despre Credință ca imigranți în New York. Când s-au întors la Stuttgart, la începutul sec. al XX-lea, cei doi au pus bazele comunității bahá’í din Germania, care s-a dezvoltat rapid.
În anul 1913, ‘Abdu’l-Bahá, conducătorul Credinței după trecerea tatălui său, Bahá’u’lláh, a călătorit timp de opt zile prin localitățile Esslingen, Stuttgart și Bad Mergntheim, vorbind în fața unui public numeros și întâlnindu-se cu bahá’íi. În 1916, bahá’íi germani au ridicat un monument public în amintirea vizitei istorice a lui ‘Abdu’l-Bahá, la Bad Mergntheim.
În ciuda nenorocirilor și urgiilor provocate de cel dintâi război mondial, precum și a inflației galopante din perioada Republicii de la Weimar, comunitatea bahá’í a înflorit în cel de-al doilea deceniu al sec. al XX-lea, precum și în prima parte a anilor 1920. În 1923, comunitatea bahá’ílor din Germania era deja suficient de bine închegată pentru a înființa una dintre primele Adunări Spirituale Naționale Bahá’í din lume, organul de conducere a bahá’ílor țării, ales în mod democratic.
Însă apoi au venit naziștii la putere.
În 1937 Heinrich Himmler a interzis Credința Bahá’í în Germania, denunțând „tendințele internaționale și pacifiste” ale acestei religii. După decretul lui Himmler, bahá’íi au început să fie tot mai vizați de guvernul nazist; mai întâi a fost demolat monumentul public în memoria lui ‘Abdu’l-Bahá de la Bad Mergntheim, apoi, în 1939, au fost arestați în masă foști membri ai Adunării Spirituale Naționale Bahá’í. Bahá’íi au fost trimiși în închisori, unii dintre ei pentru perioade foarte mari de timp, fără nicio acuzație oficială. În 1942 au avut loc noi arestări în masă. Multor bahá’í din Germania și din țările învecinate li s-a pierdut urma în sistemul lagărelor de concentrare și probabil că soarta lor și a milioane de alte suflete nu se va afla niciodată.
Printr-o tristă coincidență, în mai 1944 – exact la o sută de ani de la primele începuturi ale Credinței Bahá’í –, guvernul german a organizat, la Darmstadt, un proces public a câtorva dintre liderii bahá’í închiși. O figură proeminentă printre bahá’íi germani, dr. Hermann Grossmann a putut lua cuvântul la proces în apărarea Credinței, însă toată lumea știa că verdictul fusese deja stabilit. Guvernul i-a declarat pe bahá’í vinovați, le-a impus amenzi mari și a interzis toate instituțiile bahá’í, dispunând dizolvarea imediată a acestora.
Una dintre cele mai profunde și mai emoționante cărți despre persecuțiile naziste – Rebirth: The Memoirs of Renée Szanto-Felbermann (Renaștere: Memoriile lui Renée Szanto-Felbermann), publicată de Trustul Editorial Bahá’í Britanic în 1980 și, din păcate, epuizată – conține o descriere tulburătoare a acelor ani.
Szanto-Felbermann, o ziaristă maghiară crescută în Germania și Elveția în confesiunea iudaică, a devenit prima bahá’í din Ungaria în 1937. Ea și întreaga sa familie s-au confruntat cu persecuțiile împotriva evreilor și bahá’ílor săvârșite de naziști în Budapesta, în timpul războiului. De mai multe ori, Szanto-Felbermann a fost la un pas de la a fi deportată și trimisă într-un marș al morții către lagăr. Deși a fost arestată în mod repetat și s-a aflat constant în pericol, inteligența și curajul au ferit-o de la a ajunge în lagăr. Multe dintre rudele și prietenele sale apropiate, atât evreice cât și bahá’í, nu au fost însă la fel de norocoase. Szanto-Felbermann își începe povestirea astfel:
Doi ofițeri SS germani stăteau în fața mea, cu revolverele ațintite spre capul meu. „Ce este în cutia asta?” urlară germanii. „Deschide-o.”
„Sunt cărți și manuscrise despre religia mea, religia bahá’í.” Ofițerul care îngenunchease în fața cutiei apucă o pagină și începu să citească. Ochii săi dădură peste următorul fragment [din Bahá’u’lláh] tradus în germană:
„Cei orbiți de trufie s-au interpus între ea și Doctorul Divin și Fără Greș. Fiți martori la cum i-au prins ei pe oameni în ițele propriei lor prefăcătorii, ei înșiși nefăcând excepție,” citi el cu voce tare.
„Sună foarte suspect!” strigă el. „Mâine dimineață o să fii împușcată și aruncată în Dunăre, dar, mai întâi, Gestapo-ul va veni să ancheteze.” Arătând spre mama mea, strigă în continuare: „Și ea o să fie împușcată și aruncată în Dunăre! Și copilul la fel!” – „Rebirth”, pp. 124-125
Printr-o combinație de noroc, dârzenie și rugăciune, Renée a scăpat cu viață, împreună cu mama și copilul său. Chiar și soțul său, care colabora cu mișcarea maghiară clandestină de rezistență împotriva naziștilor și își risca viața încercând să îi salveze pe alții, a reușit cumva să evite soarta tragică pe care au avut-o compatrioții săi. Captivanta călătorie a lui Renée Szanto-Felbermann, căutătoare spirituală, scriitoare, bahá’í și persoană vânată de naziști, îi face pe cititori să realizeze că blândețea și îndurarea pot uneori să biruie un mare rău.