Lumina era in intuneric. Reflectii asupra cresterii care se ascunde in chinurile suferintei

Lumina era în întuneric

Reflecții asupra creșterii care se ascunde în chinurile suferinței

DE MICHAEL J. PENN

IULIE 2020

Parafrazând Biblia, un student al meu mi-a spus cândva: „Lumina a fost în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”. Înțelepciunea înglobată în aceste cuvinte simple mă călăuzește adesea în momentele când, în activitatea mea de profesor universitar și psiholog practicant, întâlnesc oameni care suferă de ceea ce psihologii numesc „stres existențial”.

Stresul existențial ne este specific nouă, oamenilor, în virtutea lumii interioare complexe pe care o avem datorită conștiinței. Spre deosebire de alte animale, simțim stres față de evenimente care nu s-au petrecut și nu se vor petrece niciodată; suntem stresați de lucruri pe care le-am făcut sau pe care nu am reușit să le facem; și ne stresăm în legătură cu ce fel de persoană am devenit sau ne dorim să devenim. Aceasta este poate forma de stres pe care tradițiile spirituale ale lumii s-au străduit cel mai profund să o soluționeze. În calitate de psiholog clinician, întâlnesc adesea persoane care se confruntă cu stresul existențial. Pe parcursul carierei, am ajuns că înțeleg mai bine modul în care suferința pe care o provoacă acest stres, deși potențial devastatoare, reprezintă și o ocazie pentru o dezvoltare profundă. ‘Abdu’l-Bahá[1], în timpul călătoriilor Sale istorice în Occident din perioada 1911-1913, a vorbit despre această realitate a condiției umane:

Mintea și spiritul omului progresează atunci când acesta este încercat de suferințe. Cu cât este arat mai mult pământul, cu atât mai bine va crește sămânța și cu atât mai bună va fi recolta. După cum plugul brazdă adânc pământul… așa și suferințele și necazurile eliberează omul de treburile meschine ale acestei vieți pământești până ce ajunge într-o stare de detașare completă… Omul este cum s-ar spune fraged: căldura focului suferințelor îl va coace. Priviți în trecut și veți descoperi că oamenii cei mai mari au suferit cel mai mult.

***

Cu ani în urmă, un tânăr alb în vârstă de douăzeci de ani pe care îl voi numi Daniel a fost adus în policlinica noastră de părinții îndurerați deoarece noi ne ocupam de suferinzi care nu reacționau bine la medicație antidepresivă și la stabilizatori de dispoziție. Din acest motiv, majoritatea pacienților mei erau disperați și demoralizați, iar unii ca Daniel aveau tendințe acute de suicid. La prima sa întrevedere cu mine, Daniel mi-a și declarat că își va pune capăt zilelor peste două luni, când împlinea douăzeci și doi de ani.

Printre numeroasele lucruri pe care le-am aflat cercetându-i istoricul a fost și acela că Daniel suferea de incapacitatea de a-și controla impulsurile. De mai multe ori, de exemplu, distrusese complet casa părinților săi dintr-un sentiment de furie „incontrolabilă”. Și, deși nu vătămase fizic pe nimeni niciodată, Daniel făcea adesea lucruri prin care își provoca suferință fizică sieși. Un astfel de lucru era să se angajeze în „jocul lașului”, care implică plasarea unei țigări aprinse în scobitura formată între antebrațele lipite ale două persoane; prima care își retrage antebrațul este declarată „lașul”. Când Daniel a venit la prima sa ședință cu mine, mi-a prezentat cu mândrie o arsură destul de serioasă pe care și-o provocase astfel cu câteva zile în urmă.

Deși nivelul de dezvoltare cognitivă și fizică al lui Daniel era cel al unui adult matur, dezvoltarea emoțională și socială era în mod vădit întârziată. Atunci când l-am cunoscut eu, Daniel încă făcea crize de nervi de fiecare dată când era frustrat și părea să nu dețină capacitățile de autoanaliză pe care te-ai aștepta să le aibă un tânăr de douăzeci de ani. Însă aceste realități erau doar o parte din poveste. Eu am văzut în Daniel și licăriri de judecată matură, de tărie interioară și de speranță. Finalizase un program de tratament împotriva dependenței de narcotice și avea peste un an de abținere de la consumul de droguri. O operație estetică recentă demonstra o dorință de autoperfecționare. Și se prezenta la toate ședințele noastre, deși erau programate devreme dimineața, cinci sau șapte zile pe săptămână. Pe scurt, Daniel era genul de persoană care mă făcea să cred că există într-adevăr „lumină în întuneric”.

***

Obiectivul inițial și cel mai presant al tratamentului era să evaluez potențialul de suicid al lui Daniel și să iau toate măsurile necesare pentru a reduce acest risc. Trebuie să mai adaug că am luat în calcul posibilitatea ca amenințările frecvente cu sinuciderea să fie tentative ale lui Daniel de a-și controla,  manipula și răni părinții. Într-un fel, el considera că starea sa de nefericire era vina lor și își dorea ca ei să facă ceva pentru a o rezolva. Totuși, ținând cont de prevalența sinuciderilor la tinerii de sex masculin de vârsta sa, am luat amenințările lui Daniel în serios.

Mi-am început întrevederile cu Daniel împărtășindu-i, destul de deschis, intuiția mea că unul dintre motivele pentru care voia să se sinucidă era că nu îi plăcea ce fel de om devenise și nu avea speranțe că ar putea fi altfel. Mi s-a părut clar din reacția sa că a rezonat cu această observație a mea. În consecință, am fost foarte sincer cu privire la scopul ședințelor noastre, care era acela de a cerceta faptul că e posibil, dacă își dorește cu adevărat, să-și schimbe viața în feluri care contează și să devină genul de om pe care el însuși l-ar admira și respecta. Aproape imediat am văzut în Daniel o sclipire de optimism, o rază de lumină care putea fi cultivată.

Informațiile pe care le-am obținut la primele noastre ședințe m-au ajutat să decid asupra căii de urmat. Teoria despre suicid pe care am ales să lucrez a fost dezvoltată de cercetătorul în științe sociale Roy Baumeister. Studiile acestuia sugerează faptul că, adesea, sinuciderea nu vine din dorința de a muri, ci este animată de disperarea de a scăpa de o conștiință de sine dureroasă[2]. Astfel, oamenii cărora nu le place ceea ce au devenit și care nu au nicio speranță că s-ar putea schimba sau care pur și simplu nu știu cum să abordeze procesul schimbării sunt mai susceptibili de a nutri gânduri suicidare. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât alte tentative de a scăpa de un sine indezirabil se dovedesc inutile.

Încă dinainte de a-l cunoaște pe Daniel, consideram de multă vreme că marile tradiții spirituale și filozofice conțin adevăruri care pot fi utile în astfel de situații. Textele sacre din marile credințe ale lumii propovăduiesc faptul că o fericire de durată nu este rezultatul condițiilor materiale, ci depinde de dezvoltarea și exercitarea capacităților morale și spirituale. Într-un tratat bine-cunoscut, ‘Abdu’l-Bahá a detaliat chiar acest aspect:

Iar onoarea și distincția individului în aceasta constau, în faptul că el, între mulțimile lumii, trebuie să devină o sursă a binelui social. Poate fi închipuită o bogăție mai mare decât aceasta, ca un individ ce privește înlăuntrul său să afle că, prin grația aducătoare de confirmare a lui Dumnezeu, a devenit o cauză de pace și bunăstare, de fericire și avantaje pentru semenii săi? Nu, pentru numele singurului Dumnezeu adevărat, nu există binecuvântare mai mare, nici încântare mai desăvârșită[3].

Iar Aristotel, în Etica nicomahică, a articulat teoria eudemonismului, care postulează că, în afară de o minte sănătoasă și un corp sănătos, fericirea umană este condiționată de un comportament moral[4]. Descriind perspectiva lui Aristotel, filozofii contemporani Jennifer și Michael Mulnix scriau:

…eudemonismul consideră că fericirea constă în actualizarea completă de sine sau în împlinirea potențialului tău ca om. Potențialul nu îți este limitat doar la capacitatea de a simți plăcerile și satisfacțiile, ci înglobează, printre altele, și capacitatea ta de a raționa, de a fi virtuos din punct de vedere moral și de a îți exercita autonomia. Deci, există lucruri independente de experiența ta de viață nemijlocită care îți pot îmbunătăți viața și care fac parte din fericirea ta, fie că le recunoști sau nu, fie că le prețuiești sau nu. De aceea, a fi fericit înseamnă să trăiești o viață completă din care nu lipsește niciun lucru valoros; să înflorești ca om.[5]

În acest cadru filozofic, am considerat consumul de droguri drept o tentativă anterioară a lui Daniel nu doar de „a se simți bine”, ci și de a atenua durerea conștiinței de sine. Când evadarea oferită de droguri nu s-a mai dovedit suficientă, Daniel a abandonat-o și s-a îndreptat spre alte opțiuni, inclusiv amenințarea cu suicidul și încercările pompoase de a-și demonstra valoarea, cum ar fi prin practicarea „jocului lașului”.

***

În săptămânile care au urmat, am analizat cu Daniel ce ar însemna să se străduiască să ducă o viață nobilă. Ne-am întrebat ce ar trebui să facem ca să simțim că devenim genul de om care este demn de respect. În analiza acestor teme, ne-am aplecat asupra unei game largi de idei. Am desprins învățături din știința occidentală a psihologiei, care a demonstrat că modurile de gândire cu care suntem obișnuiți ne pot împiedica să atingem fericirea, precum și din tradițiile orientale, care tind să se concentreze pe autocunoaștere și autocontrol drept condiții esențiale ale bunăstării.

De exemplu, din Analecte, o lucrare a înțeleptului chinez Confucius, am reflectat împreună la pasajul următor:

Străbunii care voiau să întruchipeze ilustra virtute pe întinsul imperiului își puneau mai întâi în bună ordine propriile state. Dorind să-și pună în bună ordine statele, își orânduiau mai întâi familiile. Dorind să-și orânduiască familiile, își cultivau mai întâi propria persoană. Dorind să-și cultive propria persoană, își îndreptau mai întâi inimile. Dorind să-și îndrepte inimile, căutau mai întâi să fie sinceri în gândurile lor. Dorind să fie sinceri în gândurile lor, își lărgeau mai întâi cunoștințele cât se putea. Această lărgire a cunoștințelor venea din cercetarea lucrurilor.[6]

Ne-am întrebat unul pe altul ce înțeles puteau avea aceste formulări: a întruchipa ilustra virtute, a-ți cultiva propria persoană, a-ți îndrepta inima, a fi sincer în gândurile tale și a cerceta lucrurile.

În plus, ne-am gândit la modul în care analiza noastră ar putea declanșa o meditație asupra acelor aspecte ale sinelui nostru care ne sunt, asemenea unor nestemate rare, ascunse, necesitând eforturi pentru a fi scoase la lumină – un concept care se regăsește în aceste cuvinte ale lui Bahá’u’lláh:

Tu ești întocmai precum o sabie fin călită, tăinuită în întunecimea tecii sale și a cărei valoare este ascunsă cunoașterii armurierului. Pentru aceasta ieși din teaca sinelui și a dorinței, ca valoarea ta să poată străluci în splendoare și să fie vădită pentru întreaga lume.[7]

Ce ar putea să însemne „teaca sinelui”? Cum de egoismul face ca aspectele noastre cele mai frumoase să devină întunecate și invizibile? Cum ne poate împiedica urmărirea propriilor capricii și dorințe de la a manifesta calitățile pe care tânjim să le întruchipăm? Și care sunt mai exact calitățile lăuntrice în a căror căutare ne aflăm?

Astfel, am făcut între noi observația că primul pas către a ne transforma este să conștientizăm domeniile în care este necesară schimbarea. Am discutat despre copilăria lui Daniel și despre felul în care generozitatea și permisivitatea părinților săi creaseră condiții prielnice pentru ca el să persevereze în comportamente pe care ar fi trebuit să le depășească de mult; despre cum consumul de droguri îl împiedicase să simtă și să proceseze tipul de emoții ce pot servi drept călăuze care facilitează dezvoltarea discernământului și a autocunoașterii; și despre cum, în ciuda faptului că avea corpul și capacitățile unui adult, continua să se comporte întrucâtva ca un copil. Am ajuns amândoi la concluzia că acest comportament îl menținea într-o stare permanentă de tulburare interioară și îl împiedica să dezvolte un sentiment pozitiv despre sine.

Pentru a întări ideea că se putea schimba, am construit împreună un instrument de autoevaluare care i-a permis lui Daniel să reflecteze asupra sinelui prin prisma câtorva dimensiuni importante ale vieții. Ne-am propus să depunem zilnic eforturi de îmbunătățire în fiecare dintre zonele de creștere pe care le identificase. Am reținut faptul că viața va oferi în fiecare zi ocazii de îmbunătățire, prezentându-ne provocări morale, psihologice și spirituale. De fiecare dată când apărea o astfel de provocare, o întâmpinam cu hotărâre și încredere și ne străduiam să procedăm așa cum părea corect, chiar dacă acest lucru suna dificil sau chiar imposibil. După cum am observat, uneori reușeam, alteori, nu; important nu era atât rezultatul, cât sinceritatea efortului nostru. I-am spus că va fi probabil foarte dificil la început, dar că, prin exercițiu, va descoperi curând că dobândește puterea necesară să acționeze în modurile pe care le respectă.

Am cercetat unele dintre rugăciunile care fac parte din moștenirea spirituală a omenirii și pe care alte persoane le-au folosit de-a lungul timpului pentru a-și clarifica valorile și a cere ajutorul tărâmului nevăzut. De la amerindieni, am apelat la această rugăciune:

O, Mare Spirit a cărui voce o aud în vânt,

A cărui răsuflare dă viață întregii lumi.

Auzi-mă; sunt mic și slab.

Am nevoie de tăria și înțelepciunea ta.

Ajută-mă să caut gânduri curate și să acționez cu intenția de a-i ajuta pe ceilalți.

Ajută-mă să găsesc compasiune fără ca empatia să mă copleșească.

Caut putere nu pentru a fi mai presus de fratele meu,

ci pentru a mă lupta cu cel mai mare dușman al meu – Eu însumi…

Ajută-mă să fiu mereu gata să vin la tine cu mâinile curate și ochii drepți,

ca atunci când viața pălește asemenea soarelui ce pălește la asfințit,

spiritul meu să poată veni la tine

fără de rușine.[8]

Din tradiția budistă, am căutat inspirație în versete ca acesta: „În timp ce Vântul poartă rugăciunile noastre pentru Pământ și Întreaga Viață, fie ca respectul și iubirea să ne lumineze calea. Fie ca inimile noastre să se umple de compasiune față de ceilalți și față de noi înșine. Fie ca pacea să crească pe Pământ. Fie ca acest lucru să înceapă cu mine”[9].

***

Pentru a-i întări și mai mult lui Daniel încrederea în capacitatea sa de a se schimba, am valorificat puterea meditației. În timpul unei conferințe susținute în Londra în 1913, cu mult timp înainte ca efectele benefice ale meditației să fie dezvăluite de cercetători din medicină și psihologie, ‘Abdu’l-Bahá a atras atenția asupra numeroaselor avantaje ale acesteia. El a spus:

…în timp ce meditați, vorbiți cu propriul spirit. În această stare de spirit, îi puneți spiritului anumite întrebări, iar spiritul răspunde: lumina izbucnește, iar realitatea este revelată.

Spiritul omului este el însuși informat și întărit în timpul meditației; prin el, chestiuni de care omul nu avea habar sunt desfășurate în fața ochilor săi. Prin el, omul primește inspirația Divină, prin el primește hrana cerească… Prin facultatea meditației… sunt îndeplinite activități colosale…[10]

De asemenea, am împrumutat adesea povestiri pilduitoare despre oameni care au trăit vieți excepționale depășind mari dificultăți, defecte sau provocări. Am practicat cu Daniel procese de respirație care l-au ajutat să metabolizeze angoasa și frustrarea și l-au sprijinit să își dezvolte un sentiment de sine care îi transcendea tendința de a se gândi la sine în termeni covârșitor trupești.

În cele din urmă, în weekendul dinaintea zilei sale de naștere, i-am prezentat lui Daniel toate progresele pe care le făcuse. I-am spus că eram foarte mândru de el, dar și că mă temeam că ar putea avea totuși o tentativă de suicid doar pentru a-și „salva” onoarea – mai ales că promisese atât de multor oameni că o va face de atât de mult timp. I-am spus că acesta era poate testul suprem al progreselor pe care le făcea pe calea maturizării și a dobândirii respectului de sine și a autocontrolului. Am încheiat ședința relatându-i această poveste:

Cu mulți ani în urmă, într-o rezervație amerindiană, trăia un băiat alb care era cunoscut pentru faptul că se comporta urât și lipsit de respect cu amerindienii. De fiecare dată când întâlnea un amerindian, depunea eforturi deosebite pentru a-l face de râs. Într-o zi, cu răutate în inimă, băiatul a mers la un bătrân ce era recunoscut drept un înțelept al tribului. Dorind să îi dovedească bătrânului că era, de fapt, un neghiob, băiatul a prins o pasăre și, ținând-o bine între cele două palme, i-a dus-o bătrânului și l-a întrebat: „Moșule, pasărea este moartă sau vie?”. Bătrânul știa că, dacă răspunde că pasărea e moartă, băiatul își va deschide palmele și o va elibera; iar dacă spune că pasărea e vie, băiatul o va omorî strivind-o între palme. Așa că s-a gândit o clipă, apoi a rostit cu blândețe: „Tinere, pasărea este în mâinile tale”.

I-am spus lui Daniel că, atunci când un om trece prin adolescență și se maturizează, viața și destinul său sunt aproape în totalitate în propriile sale mâini; numai el poate decide direcția finală și calitatea acelei vieți.

În următoarea zi de luni, care era și ziua sa de naștere, Daniel nu a mai venit la ședința noastră, însă m-a sunat din Florida să-mi spună că era bine și că mersese cu mașina acolo ca să petreacă timp cu mătușa sa preferată și să-i împărtășească acesteia cât de mult se schimbase. Curând după aceea, s-a întors și a reluat ședințele zilnice cu mine. Din acel moment, progresele sale au fost excepționale. Înainte să finalizeze programul, se mutase într-un apartament singur și mergea la serviciu în mod regulat. În plus, simptomele depresive și ideația suicidară dispăruseră complet. Când l-am reîntâlnit doi ani mai târziu, printre rafturile magazinului de cartier, mi-a făcut cunoștință cu soția sa și mi-a spus, cu fața toată un zâmbet, că se pregăteau pentru primul lor copil.

***

Desigur, efortul lui Daniel de a atinge un nivel mai mare de maturitate nu se încheiase. Ca noi toți, și el trebuia să ducă o luptă care urma să se întindă cu siguranță peste o lungă perioadă de timp și avea să se manifeste într-o multitudine de moduri. Acest drum cuprinde etape ușor de recunoscut și părea că Daniel atinsese un reper important. De exemplu, măcar era conștient că suferințele existențiale tind să aibă o cauză, că lecțiile desprinse din aceste suferințe ne pot cultiva dezvoltarea și că această formă de suferință specifică exclusiv omului poate fi depășită când ne conformăm viețile la principiile și valorile universale. Și, cu toate că Daniel vorbea despre munca pe care o depusesem împreună în termeni total laici, putem spune, din perspectiva învățăturilor bahá’í, că, indiferent de credințele noastre, cu cât comportamentul este mai fidel anumitor principii și valori universale – cum ar fi iubirea, iertarea, servirea omenirii, smerenia, răbdarea și puritatea inimii –, cu atât este mai înaltă calitatea vieții și a dezvoltării noastre.

Într-adevăr, deși adevărurile morale și spirituale care animă realitatea sunt reiterate de la o epocă la alta de Fondatorii marilor religii ale lumii, aceleași adevăruri sunt descoperite empiric și prin intermediul științelor psihologiei, medicinei și sănătății publice. De aceea, aceste principii nu sunt simple idei care pot fi acceptate sau respinse în funcție de preferințele umane; ci sunt mai degrabă asociate cu puteri care sunt la fel de obiective în influența lor ca și forța electromagnetică, atracția gravitațională a planetelor și forțele nucleare puternice și slabe ale naturii. Se poate emite ipoteza că, pe măsură ce știința și religia – cele mai puternice două sisteme epistemologice – sunt integrate mai adânc în căutarea cunoașterii și a înțelepciunii, va fi îmbogățită și înțelegerea pe care o avem despre felul în care aceste principii universale sunt manifestate în diversele dimensiuni ale vieții.

Se poate spune deci că abordarea anterioară pe care Daniel o avea asupra vieții era una care nu lua în calcul posibilitatea creșterii și a dezvoltării. Atitudinea și comportamentul său față de sine și față de părinții săi erau animate de furie și ostilitate; de lipsă de răbdare și de autosuficiență arogantă. De aceea, se comporta în moduri care încălcau principiile universale fundamentale, subminându-și propria dezvoltare și pricinuindu-și sieși și celorlalți suferințe atât de grave, încât singura ieșire pe care o putea vedea era moartea. Totuși, când a început să înlocuiască vechile tipare de comportament cu unul care îi reflecta mai bine noblețea înnăscută, a început, în modul cel mai firesc, să se simtă mai fericit, mai plin de speranță și mai mulțumit. Și, în felul acesta, Daniel a început să iasă din întuneric și să pășească spre lumină.

***

Note

[1] Fiul cel mai mare al lui Bahá’u’lláh și Conducătorul Credinței Bahá’í între 1892 și 1921. A se vedea https://bahai.org.ro/fondatori-si-istorie/

[2] Baumeister, R. (1991). Escaping the Self: Alcoholism, Spirituality, Masochism, and Other Flights from the Burden of Selfhood (Fuga de sine: alcoolismul, spiritualitatea, masochismul și alte refugii împotriva poverii sinelui), New York, Basic Books.

[3] ‘Abdu’l-Bahá, The Secret of Divine Civilization (Secretul civilizației divine), www.bahai.org/r/006593911

[4] În Etica nicomahică, Aristotel a scris: „Binele omului este exercitarea activă a facultăților sufletului său în conformitate cu excelența sau virtutea”.

[5] J.W. Mulnix și M. J. Mulnix (2015), Happy Lives, Good Lives: A Philosophical Examination (Vieți fericite, vieți bune: o analiză filozofică), Tonawanda, NY, Broadview Press.

[6] Confucius, The Great Learning, The Four Books: The Chinese-English Bilingual Series of Chinese Classics (Marea învățătură, Cele patru cărți: seria bilingvă sino-engleză a clasicilor chinezi) p. 3, Hunan Publishing House.

[7] Bahá’u’lláh, Cuvinte tainice, disponibil aici: http://bahairesearch.com/romanian/Baha’i/Authoritative_Baha’i/Baha’u’llah/Cuvinte_tainice.aspx.

[8] Rugăciune amerindiană anonimă preluată de aici: https://www.worldprayers.org/archive/prayers/invocations/oh_great_spirit_whose_voice.html.

[9] Rugăciunea calului de vânt tibetan.

[10] Alocuțiunea lui ‘Abdu’l-Bahá la Casa de Întâlnire a Prietenilor de pe St. Martin’s Lane, Londra, duminică, 12 ianuarie, 1913, preluată de aici: https://reference.bahai.org/en/t/ab/PT/pt-55.html.

În engleză aici.