Dimensiuni în spiritualitate

de Jack McLean
tradus de LH/editat fsb

 

Prezentare la cea de-a 19-a Conferință Anuală a Asociației de Studii Bahá’í, San Francisco, California (13 Octombrie, 1995)

 

Introducere 

Astăzi mi-ar plăcea să vă prezint câteva gânduri despre ce ar putea însemna spiritualitatea, care are cu siguranță un rol central în religie, din perspectiva bahá’í. Subliniez, încă de la început, că există multe și felurite puncte de vedere cu privire la ce ar putea fi spiritualitatea bahá’í, dar sper că ceea ce propun merită să fie inclus în definiția largă a spiritualității bahá’í. Tratarea acestei teme va cuprinde următoarele puncte: (1) Atracția exercitată de spiritualitate asupra societății din ziua de azi (2) Spiritualitatea și crearea comunității bahá’í autentice (3) Spiritualitate, înțelepciune și credință profetică (4) Spiritualitatea și valoarea testelor vieții.

 

(1) Atracția exercitată de spiritualitate asupra societății din ziua de azi: împuternicire, autenticitate și „grija pentru suflet”

M-am întrebat – și acesta este unul dintre motivele pentru care am scris Dimensiuni  în spiritualitate – ce motive ar putea explica actualul și răspânditul interes în spiritualitate, care a devenit pur și simplu o modă de stabilire de noi trenduri în societatea contemporană. La început, intelectualul detașat ar putea explica actualul  interes în spiritualitate ca pur și simplu una dintre panopliile de sub umbrela diversei mișcări New Age. În timp ce religia instituționalizată eșuează, conform acestei explicații, mișcările de cult, psihice și metafizice de toate felurile prosperă, pentru a satisface nevoia disperată a maselor. Dar această explicație nu răspunde încă întrebării noastre –cel puțin nu într-un fel care să mă mulțumească. Care sunt atunci câțiva dintre ceilalți factori?

Mai întâi de toate, văd ceva eliberator în această căutare a spiritualității, pentru că ea constituie un vot în favoarea împuternicirii și autonomiei personale. În forma sa cea mai bună, este o afirmație a căutării independente și personale a adevărului de către individ.

În fața violenței crescânde, corupției, nedreptății, disperării tot mai adânci, deznădejdii și lipsei de sens a societății contemporane, o adevărată foame și sete de spiritualitate autentică se construiește pe sine ca și obiect al unei investigații serioase. Shoghi Effendi a scris aceste cuvinte cu vreo 50 de ani în urmă, cuvinte care încă se potrivesc societății contemporane:

“Pretutindeni în lume, atât în interiorul, cât și în afara Credinței [bahá’í], este foarte mare nevoie ca o adevărată conștientizare spirituală să permeeze și să motiveze viețile oamenilor. Nici o măsură de proceduri administrative, indiferent cât de multe, sau de respectare a regulilor, nu pot lua locul acestei caracteristici a sufletului, acestei spiritualități, care este esența omului.”[1]

Oamenii sunt acum în căutarea unei experiențe spirituale care este caracterizată de cuvântul, cândva atât de prețuit de unii scriitori și filozofi existențialiști, mai cu seamă de Martin Heidegger – autenticitate. Adevărații căutători doresc să întâlnească o forță spirituală care să le atingă viețile într-un mod profund, să le eleveze conștiința, să le redirecționeze sau să le purifice moralitatea și să le dea sens vieții. Și ei vor să facă această conexiune în propriul lor mod și în proprii lor termeni. Mai mult decât atât, spiritualitatea este o căutare a ceea ce este profund personal, pentru că domeniul personal este cel care este capabil, mai mult decât oricare altul, să ne transforme viețile.

Domeniul personal înseamnă că universul, în cuvintele lui Martin Buber, ne vorbește ca

un „tu,”[2] ca un prieten intim. Astfel descoperim cum căutarea spiritualității a mers mâna în mână cu întâlnirea unor alți tu – alte ființe umane care sunt, în realitate, doar oglinzi ale sinelui. De aici dezvoltarea feluritelor mișcări la rădăcina ierbii, organizarea la scară

mică, grupul acasă, rugăciunea sau grupul de studiu, acea adunare de suflete care se poate întâlni pentru un număr mare de motive vizând căutarea spiritualității.

Mai mult decât atât, interesul crescut arătat spiritualității indică faptul că oamenii cugetători caută acea experiență exprimată într-unul din cuvintele foarte la modă astăzi – împuternicire [sau emancipare – nota editorului]. Spiritualitatea este împuternicire exact pentru că ea înseamnă că îți asumi răspunderea pentru propria ta dezvoltare spirituală și personală și nu lași pe altcineva să facă acest lucru pentru tine. „…Investighează toate lucrurile cu o privire scrutătoare,”[3] spune Bahá’u’lláh, ascultă-i pe toți și învață de la toți, dar, în cele din urmă, trage propriile tale concluzii. Cu alte cuvinte, rămâi fidel propriei tale viziuni și înțelegeri despre tine, despre adevăr și despre lume.

În al doilea rând, văd căutarea spiritualității ca pe o revalorizare a existenței sufletului, aceea nemuritoare esență divină din ființa umană, scânteia divină care ne face în esență umani. Căci discuția spirituală nu este numai teologie propozițională[4], cunoaștere intelectuală a lui Dumnezeu. Ea este mai presus de toate discuția sufletului, sau după cum spunea Thomas Moore, „grija pentru suflet.”[5]

Eu văd această recunoaștere crescândă a ideii sufletului ca esență a omului ca pe o mișcare atât de pozitivă pentru cel puțin trei motive. Mai întâi de toate, credința în suflet este o recunoaștere a esenței divine sau a realității sacre din interiorul nostru, care ne face, în același timp, divini și umani. În al doilea rând, credința în suflet are enorme implicații pentru moralitate. Pentru că, dacă sufletul este ceea ce ne face în mod esențial umani, care sunt – trebuie să ne întrebăm –  stilul de viață, atitudinile morale, comportamentul spiritual pe care trebuie să le adoptăm pentru a stimula dezvoltarea sufletului? Căci, dacă acțiunile și faptele noastre pot afecta sufletul uman atât de profund, așa cum cred bahá’íi, atunci trebuie să începem să ne întrebăm care sunt acele fapte pe care trebuie să le aleg mai presus de toate pentru a stimula grija pentru suflet și tot la fel de important, care sunt acele acțiuni pe care trebuie să le evit pentru a nu pune în pericol dezvoltarea sa normală. Cu alte cuvinte, care sunt trăsăturile proeminente ale unei stări a credinței sănătoase și vitale? În cel de-al treilea rând, credința în suflet contracarează prezentul val crescând de materialism secular, științific, care are drept scop să ia locul lui Dumnezeu, credinței și religiei și care ar reduce toate fenomenele umare și toate stările de conștiință la evoluția Darwiniană, procese biologice, gene inteligente și reacții chimice în creier.

 

(2) Spiritualitatea și crearea comunității bahá’í autentice

Totuși, simt că  anumite precauțiuni sunt de menționat în căutarea spirituală.

Spiritualitatea poate, cred, să se confrunte cu pericolul de a deveni narcisistă. Acum folosesc cuvântul narcisistic în sensul său general de auto-absorbire sau preocupare cu propriile nevoi, mai degrabă decât în sensul său clinic sau patologic. În această căutare există pericolul că universul ar putea deveni egocentric. Trebuie să fim prudenți, astfel încât căutarea mea, cu accentul pe mea, pe calea mea spre Dumnezeu, înțelegerea mea a lucrurilor, să nu devină unica și singura preocupare. Să ne amintim ce ne spune Bahá‘u‘lláh: „Fie ca viziunea voastră sã cuprindă întreaga lume, în loc să se reducă la propriul vostru eu.”[6]

Deși privirea înspre sine este un exercițiu necesar și benefic în dezvoltarea spirituală, ca în examinarea zilnică a conștiinței recomandată de Bahá‘u‘lláh[7] sau în practica rugăciunii și meditației, e important să ne amintim, în același timp, că trebuie să ne lărgim viziunea deasupra și în afara condiției noastre interioare, o condiție care, întâmplător, își are propriile riscuri și pericole, și să privim în afara noastră, către societate, la nevoile prietenilor, la proiectele noastre utile, la profesiile noastre și, mai presus de toate, la îndeplinirea planurilor și țelurilor acestei Credințe care poate salva lumea.

Căci, dacă fiecare se simte singur în univers, călătorind pe o cale solitară, pe care din când în când întâlnim alți trecători, ce mai rămâne atunci din spiritualitatea noastră? Spiritualitatea, așa cum o înțeleg eu, are ca una dintre dimensiunile sale, faptul că are o față colectivă. Atunci, spiritualitatea bahá’í nu este doar o spiritualitate individuală. Ea este, de asemenea, o spiritualitate a comunității.  Aceasta nu este o temă pe care o tratez în Dimensiuni în spiritualitate, deși am menționat importanța ei în introducere. Dar vreau să tratez aici, pe scurt, tema spiritualității de comunitate și să îi invit pe alții să reflecteze la această atât de semnificativă chestiune, să îi aprofundeze posibilitățile și să o exploreze în studiile lor academice.

Totuși, înainte de a adresa această chestiune, dați-mi voie să fac câteva scurte remarci cu privire la neajunsurile modului în care căutarea spiritualității este făcută în general  astăzi, pentru că eu cred că există, cel puțin din perspectiva bahá’í, un dezavantaj al prezentului interes față de lucrurile spirituale.  Uneori îi auzim pe prietenii noștri care sunt interesați de lucruri spirituale, remarcând, „Ei bine, principiile Credinței bahá’í sunt bune, dar eu nu cred în religia organizată.” Din nou, putem vedea astfel de remarci ca pe o punere sub acuzare a religiei „organizate,” acel cuvânt puternic investit, care stârnește o reacție atât de negativă. Ajungem astfel la această înțelegere și aceasta este o înțelegere pe care trebuie să o avem în minte atunci când propovăduim Credința bahá’í. Această Credință bahá’í este o religie organizată, un fapt cu care toți căutătorii adevărați și toți învățătorii bahá’í trebuie să se confrunte pe față.

Atunci, ceea ce devine important este nu dacă această religie este sau nu organizată, ci tocmai cum este ea organizată. Credința bahá’í este, în cele din urmă, o religie cu țeluri de comunitate, colective, cu proiecte umanitare, educaționale și de dezvoltare, cu puternice noțiuni de moralitate, cu angajament și supunere față de autoritatea divină – și acestea sunt, astăzi, concepte foarte înspăimântătoare pentru mulți oameni. Pe scurt, Credința bahá’í oferă viziunea unei ordini mondiale care trebuie construită. Și nu trebuie să pierdem niciodată din vedere acest lucru, atunci când suntem pe cale de a ne angaja în bătăliile noastre spirituale. Toate planurile și țelurile Credinței trebuiesc urmărite simultan și concomitent cu străduințele noastre individuale de transformare spirituală și acestea sunt într-adevăr legate, în mod intim, de felul în care servim Cauza, oricât de umilă sau de aparent lipsită de inspirație poate părea uneori această servire. Shoghi Effendi a afirmat foarte clar faptul că credincioșii declarați vor fi ajutați și binecuvântați numai în măsura în care ei participă la viața de comunitate și la executarea Planului Divin. El a scris, de exemplu, această frază grăitoare, care ar putea fi de interes pentru această temă: „Acela care caută confirmările Sfântului Duh le poate găsi din abundență în Câmpul Propovăduirii…și dacă Prietenii se vor ridica cu o nouă determinare, pe deplin dedicați nobilei sarcini ce le stă în față, ei vor căstiga victorie după victorie pentru glorioasa Credință a lui Dumnezeu.”[8]

Aș vrea să mă refer acum pe scurt la crearea unei comunității bahá’í autentice. Vreau să examinez această făurire a unei comunități bahá’í „reale” în lumina a două mici cuvinte: „intimitate” și „autocunoaștere”. Acum, după cum știți, Cauza lui Bahá’u’lláh se află în pragul unor dezvoltări foarte entuziasmante și extrem de provocatoare. Oamenii intră și vor intra în Credință cu tot felul de probleme și de suferințe inerente patologiilor societății de azi. După cum a clarificat Shoghi Effendi, știm că nici noi înșine nu suntem scutiți de aceste probleme. Știm că suferim din cauza lor în propriile noastre vieți și că suntem într-o oarecare măsură afectați de aceleași slăbiciuni care afectează și celelalte ființe omenești.

Prin urmare, mi se pare că făurirea unei adevărate comunități bahá’í înseamnă, în această nouă și provocatoare fază de dezvoltare a Credinței bahá’í, a fi doctori, așa cum a spus ‘Abdu’l-Bahá, pentru întreaga umanitate[9], ceea ce trebuie să însemne, de asemenea, să fim doctori unul pentru celălalt. După cum înțeleg eu, acest lucru nu înseamnă pur și simplu să iei loc și să participi la o aprofundare intelectuală cu prietenii tăi bahá’í asupra Scrierilor sau țelurilor prezentului Plan, oricât de importante sunt aceste activități pentru o viață  de comunitate sănătoasă. Ceea ce cred că înseamnă, de fapt, este să îți ajuți prietenii să își găsească drumul în mijlocul celor mai întunecate încercări și a celor mai dificile teste. Aceasta nu înseamnă, totuși, să lași la o parte Scrierile sfinte. Dar înseamnă să îi asculți pe oameni cu mare atenție. Această ascultare foarte atentă ne angajează într-un proces de intimitate și de autocunoaștere care ne va conduce încetul cu încetul, sperăm, la un grad mai înalt de înțelepciune și detașare.

Acum aceasta este o treabă riscantă, pentru că implică autodemascare și autodemascarea înseamnă a te face vulnerabil, a-i lăsa pe cei în care ai încredere sau pe cei care îți împărtășesc experiența să te vadă așa cum ești în realitate și nu doar ca pe o persoană care poartă o mască de cordialitate la Sărbătoarea de Nouăsprezece Zile.

Clădirea unei comunități bahá’í autentice nu înseamnă nici să ne reamintim unul altuia cum să devenim bahá’í mai buni, citând Scrierile, având un glas moralizator sau fiind idealiști. Aceasta înseamnă, potrivit înțelegerii mele, să te conectezi sufletește cu prietenul sau prietena ta, în locul unde el sau ea se află cu adevărat la momentul respectiv, ascultându-i durerea și oferindu-i orice puncte de vedere pe care le-ai desprins din propria ta experiență pentru a-i ajuta sufletul zbuciumat să progreseze.

Și mi se pare mie că acest fel de relații interpersonale intime, de ajutorare și tămăduitoare, între bahá’í și prietenii lor, vor necesita noi stiluri de comunicare, nu doar între bahá’í, dar și între aceștia și oficialii aleși sau numiți care reprezintă Credința bahá’í. ‘Abdu’l-Bahá spune, de exemplu, în Voința și testamentul lui ‘Abdu’l-Bahá:

„Atât de intens trebuie să fie spiritul de iubire și de bunătate iubitoare, încât străinul să se pomenească a fi un prieten, inamicul un adevărat frate și nici un fel de deosebire să nu existe între ei. Căci universalitatea este de la Dumnezeu și toate limitările sunt pământești.”[10]

Acum, dacă așa trebuie să arate starea de dragoste care există între bahá’í și străini, după cum ne îndeamnă ‘Abdu’l-Bahá, atunci putem să înțelegem ce culmi de intensă dragoste trebuie bahá’íi să manifeste între ei. Definiția lui ‘Abdu’l-Bahá de a fi un prieten iubitor cu siguranță implică acest grad de intimitate și tămăduire. Atunci, pentru a avea o comunitate bahá’í reală și autentică, spiritualitatea trebuie să fie orientată către servire și tămăduirea altor suflete. Asta înseamnă că orice daruri, capacități, abilități sau experiențe am fi putut moșteni ori dobândi ca daruri sau înzestrări de la Dumnezeu, aceste aceleași daruri, capacități, abilități sau experiențe trebuie nu doar activate în căutarea legitimă a împlinirii personale, dar, în același timp, oferite prietenilor noștri și altora pentru a-i ajuta să se autoînțeleagă și pentru a le aduce speranță și tămăduire. Eu susțin că tămăduirea este unul dintre cei mai importanți promotori ai unității.

 

(3) Spiritualitate, înțelepciune și credință profetică

Pentru a fi profundă, eficientă și solidă, într-o lume reală, spiritualitatea trebuie să fie legată de o tradiție a înțelepciunii. Pentru mine, aceasta înseamnă o tradiție profetică sau tradiții și/sau înțelepciunea înțelepților și ar trebui să adaug înțelepciunea vremurilor. Căutarea spiritualității în societatea de azi riscă să cadă în ezoterism și nesemnificativ, ceea ce Sφren Kierkegaard a numit dimensiunea estetică a vieții; ceva care este simplă ornamentație, fără nicio substanță reală. ‘Abdu’l-Bahá a vorbit despre acele forme de spiritualitate care par să fie reale, dar care, de fapt, sunt numai superficiale:

„Aflați, o posesori ai înțelegerii, că adevărata spiritualitate este ca un lac cu apă limpede care reflectă divinul. Astfel a fost spiritualitatea lui Isus Cristos. Mai este și un alt fel, care este ca un miraj, părând să fie spiritual atunci când de fapt nu este. Ceea ce este cu adevărat spiritual trebuie să lumineze calea către Dumnezeu și trebuie să rezulte în fapte. Nu ne putem încrede în chemarea de a fi spiritual atunci când nu există niciun rezultat. „[11]

Îndrăznesc să spun că afirmația lui ‘Abdu’l-Bahá se aplică multor forme ale mișcării

New Age. Și în timp ce putem admira forma geometrică a cristalelor, culorile lor și chiar orice fel de proprietăți vindecătoare pe care acestea le-ar putea poseda, cât de profund poate puterea cristalului remedia colosalele probleme cu care se confruntă o umanitate aflată în pragul celui de-al treilea mileniu? Mi se pare că puterile discriminării intelectuale trebuie puse în operație în căutarea spiritualității. Și descoperim că aceste puteri sunt exercitate cel mai bine atunci când păstrăm în minte învățătura profeților. Ceea ce se remarcă, mai presus de toate, și lucrează foarte mult în favoarea eficienței spiritualității bahá’í în relație cu credința profetică este afirmația lui Bahá’u’lláh, că prin venirea Lui, în secolul al 19-lea, în Iran, a apărut o nouă Manifestare sau un nou Mesager al lui Dumnezeu, care merită, pe bună dreptate, rangul de Fondator al unei noi religii mondiale și care vine ca și împlinire a profeților din trecut.

Acum, pe scurt spus, există două moduri de a te identifica cu Credința bahá’í. Putem aborda Credința la un nivel cognitiv, prin principiile și învățăturile ei. Prin acest mod mai detașat de abordare ne acordăm consimțământul intelectual sau ne manifestăm convingerea în adevărurile Revelației bahá’í. Cu alte cuvinte, credem că acest ansamblu de învățături este eficient și mântuitor, că este capabil să aducă salvarea omenirii.

Cel de-al doilea mod este dezvoltarea unei relații personale cu Bahá’u’lláh, în felul  în care efemerul tânjește după etern, nevoiașul se îndreaptă către Cel Atotposesor, sau copilul recunoscător vine să primească dragostea și binecuvântările tatălui său. Acum, desigur, aceste două metode – și mai sunt și altele – nu se exclud reciproc; aș trage speranță că noi le folosim pe amândouă.

Dar accentuez că transformarea spirituală nu poate fi cu adevărat înfăptuită prin consimțământul la un ansamblu obiectiv de învățături. Pentru că trebuie să ne punem întrebarea – ce este mai măreț; ansamblul învățăturilor sau sursa învățăturilor? Transformarea este cel mai bine înfăptuită atunci când pasiunile spirituale ale individului sunt active și angajate și pasiunea spirituală poate fi activată, cel mai bine, intrând într-o relație dinamică și iubitoare cu o astfel de ființă celestă cum e Bahá’u’lláh.

Apariția lui Bahá’u’lláh în istoria recentă a adus prospețime, putere și relevanță imediată unei spiritualități, care este nu numai inspiratoare și practicabilă în același timp, dar și potrivită cu temperamentul modern al vremurilor, o spiritualitate care a fost demonstrată, în mod concret, în fiecare fațetă a sa, de către ‘Abdu’l-Bahá, Omul Perfect al Dispensației bahá’í. Pentru că, oricine aspiră să devină mai spiritual, trebuie să se întoarcă către aceia care au dovedit, prin mărturia propriilor lor vieți, prin cunoașterea, înțelepciunea și caracterul lor sfânt, că au atins deja acest țel și că sunt mai mult decât capabili să dezvăluie calea și altora; că ei sunt maeștrii ai răbdării și tăriei morale, ai compasiunii, îndelungatei suferințe și iubirii.

Când frunzăresc literatura populară recentă privitoare la spiritualitate, ceea ce mă izbește este absența a două cuvinte cheie care au fost vitale dezvoltării spirituale de-a lungul secolelor. Acele două cuvinte sunt Dumnezeu și Credință. Citez ca exemplu popularul best-seller de acum câțiva ani al Dr. Gerald Jampolsky, Iubirea este eliberarea de frică. Titlul acestui extrem de citit volum este, de fapt, un ecou parafrazat al versetului 1 Ioan 4:18: „Nu există frică în iubire, dar iubirea perfectă izgonește frica; pentru că frica aduce chin. Acela care se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.” În mintea Apostolului Ioan, suprema iubire, care învinge frica, este iubirea de Dumnezeu. De fapt, cuvântul Dumnezeu nu apare nicăieri în paginile cărții Dr.-ului Jampolsky și este foarte evident care a fost strategia autorului. Autorul a evitat, în mod intenționat, cuvântul Dumnezeu și l-a substituit cu cuvântul Iubire. În Iubirea este eliberarea de frică, Dumnezeul autorului este Iubirea. Acum, în mod normal, aceasta este o abordare perfect legitimă, în afară de faptul că, în acest caz, nu se stabilește niciun fel de relație între cele două – Iubire și Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu este sursa întregii iubiri din această lume, așa după cum credem noi și dacă Dumnezeu Însuși este iubirea, atunci de ce să nu spunem că Dumnezeu este iubire?

Acum scopul acestui comentariu nu a fost acela de a denigra cartea lui Jampolsky, care, judecând după vânzări, a fost semnificativă și de ajutor pentru mii de oameni, ci pur și simplu de a arăta cum categorii care sunt în mod intrinsec religioase, cum ar fi Dumnezeu sau Credința, sunt aruncate peste bord, cu ironie, în numele spiritualității, datorită a ceea ce unii consideră a fi asociațiile lor negative și pline de intensitate emoțională. O altă mare lacună a problemei spiritualității este o lipsă vizibilă de preocupare morală. În scrierile spirituale de astăzi se insistă mult asupra semnificației, dar există puțină călăuzire și filozofie morală și încă și mai puțină discuție directă despre chestiuni morale concrete, cu excepția grupurilor religioase conservatoare. Profeții, totuși, s-au distins întotdeauna ca ghizi neînfricați, denunțând abuzurile unei epoci seculare și ateiste și chemând oamenii să trăiască în maniera corectă. Cu siguranță, Bahá’u’lláh aparține clar acestei tradiții. Iar atunci când nu luăm aminte la sfatul Său și la îndemnurile morale ale profeților punem în pericol atât starea sufletelor noastre cât și starea lumii.

Bahá’u’lláh afirmă nu numai că Credința este eternă, dar și că o astfel de credință este strâns legată de viața eternă a credinciosului: „După cum noţiunea de credinţă a existat de la începutul cel fără de început şi va dura până la sfârşitul cel fără de sfârşit, tot aşa adevăratul credincios va trăi şi va dura în veşnicie.”[12] Mai mult decât atât, credința profetică înseamnă convingerea că Dumnezeu este creatorul și făuritorul sufletului omenesc și că nu există doar un destin colectiv al istoriei umanității, care va duce în final la pace și unificare, dar și o voință divină și un destin special pentru fiecare suflet individual, care pot fi descoperite, în Planul Divin, de către fiecare aspirant. Credința profetică înseamnă că, în cele din urmă, destinul întregii lumi și soarta tuturor popoarelor sale se află în mâinile lui Dumnezeu. Această reafirmare a credinței profetice este conformă cu descrierea făcută de Thomas Moore[13] atunci când vorbește despre „o

spiritualitate a transcendenței, elevata căutare a celei mai înalte viziuni, a principiilor morale universale și eliberarea de multe dintre limitările vieții umane.” Aceasta este o succintă definiție a spiritualității bahá’í.

 

(4) Spiritualitatea și valoarea testelor din viață

Mi-ar plăcea să închei această prezentare cu problematica rolului testelor și dificultăților în transformarea spirituală. Dificultățile și testele personale constituie o trăsătură universală a peisajului uman. În înțelegerea bahá’í, acest lucru nu este un accident, pentru că testele și dificultățile sunt mijloacele, în multe cazuri mijlocul principal, prin care se realizează creșterea spirituală. Pentru că, atunci când sunt gestionate și depășite cu succes, ele sunt cauza unei creșteri exponențiale. ‘Abdu’l-Bahá spune: „Oamenii care nu suferă, nu ating perfecțiunea. Planta cea mai retezată de grădinari este cea care, atunci când vine vara, va avea florile cele mai frumoase și fructele cele mai bogate.”[14]

Scriptura bahá’í sugerează mai multe înțelesuri situațiilor în care ne confruntăm cu adversitatea. Înțelegându-le, ne simțim mai în stare, nu numai să ne confruntăm cu ele, dar ceea ce este încă și mai important, să depășim testele vieții. Iată câteva dintre înțelesurile atribuite testelor personale, în scriptura bahá’í[15]:

(1) Testele sunt o lege de neevitat a vieții.

(2) Testele hrănesc creșterea spirituală.

(3) Testele și nenorocirile sunt dovezi ale grijii iubitoare a lui Dumnezeu. Aceasta este o reflecție a convingerii că există un Dumnezeu personal.

(4) Suntem confruntați cu teste pentru a ne învinge unele slăbiciuni sau eșecuri morale.

(5) Testele constituie o pedeapsă pentru păcate.

(6) Testul de viață este cel care face deosebirea între credinciosul adevărat și cel fals, cel sincer și cel nesincer, cel curajos și cel laș, cel slab și cel puternic. Cu alte cuvinte, testele revelează adevărata noastră identitate.

(7) Testele favorizează detașarea de lume.

(8) Prin teste, noi devenim fermi și statornici.

 

Expresia „test de viață” așa cum o folosesc aici, are două înțelesuri. În primul rând, se referă la un fel de test, care, după expresia lui Maslow, este „o experiență de vârf” inversată[16], o experiență de a fi testat în mod dureros, împins emoțional, mental și psihologic până la limită. În al doilea rând, se referă la o experiență din care avem de câștigat sau de pierdut ceva foarte important. Prin urmare, definesc „testul de viață” astfel: orice condiție dureroasă și puternic adversă, care deține potențialul unui mare câștig spiritual sau al unei mari pierderi spirituale, sau prevestește fie maturitate morală, fie inepție. Dinamica care se aplică testelor de viață se aplică și situațiilor adverse mai puțin severe cu care ne confruntăm în viață.

Primul stadiu în procesul de depășire a unui test este stadiul de acceptare. Acceptarea, trebuie să avem în vedere, este doar o fațetă a monedei. Cealaltă este respingerea.

Un test poate deveni nul și neavenit, datorită refuzului de a recunoaște testul. Dacă refuzăm să recunoaștem că suntem testați ne angajăm în procesul de tăgăduire. Pentru a putea beneficia spiritual de pe urma unui test acesta trebuie acceptat și acceptat cu spiritul de mărinimie cuvenit. Chiar dacă această atitudine de acceptare este cu siguranță dificilă, căci testul personal aduce cu el o considerabilă durere psihică, ea este principalul mijloc de a învinge adversitatea și de a dobândi beneficiile spirituale ale testului. ‘Abdu’l-Bahá vorbește despre această consimțire la acceptarea și îndurarea testelor, pentru a culege beneficiile pe care acestea le au de oferit:

„Acela care nu acceptă suferința, nu pătimește prin încercări și nu îndură vicisitudini, nu va culege nicio răsplată și nici nu va avea parte de succes sau prosperitate. Prin urmare, voi trebuie, de asemenea, să îndurați teste puternice, astfel încât infinitele revărsări divine să vă poată înconjura…„[17]

O astfel de acceptare a fost recunoscută de către psihiatri ca având o mare valoare terapeutică pentru sufletele aflate în dificultate. Psihoterapeutul M. Scott Peck, unul dintre vindecătorii contemporani ai psihicului, care practică o sinteză de psihoterapie și spiritualitate, pledează pentru virtutea acceptării testelor de viață: „Viața este dificilă, acesta este un mare adevăr, unul dintre cele mai mari adevăruri. Este un mare adevăr, pentru că odată ce vedem cu adevărat acest adevăr, îl transcendem. Odată ce știm cu adevărat că viața este dificilă – odată ce înțelegem cu adevărat acest lucru și îl acceptăm – atunci viața nu mai este dificilă. Pentru că, odată acceptat faptul că viața este dificilă nu mai contează.„[18]

Atunci când credinciosul este confruntat cu un test de viață, este extrem de important ca el să investească testul cu înțeles. Persoana trebuie să fie în stare să determine motivul testului și, ceea ce este la fel de important, să descopere care ar trebui să fie răspunsul. Aceasta nu este o sarcină ușoară, pentru că adesea cheia depășirii testului se află chiar în punerea problemei. Întrebarea critică devine „Despre ce este vorba, de fapt, aici?” Scenariul pe care îl scriem adesea pentru noi, sau pe care ne-ar plăcea să îl scriem în timpul unui test, nu este cel care ne-ar scoate din situația cea grea și care ne-ar duce la siguranță și la rezolvarea problemei. Așa că trebuie să ne angajăm într-o serioasă terapie prin realitate și să ne întreabăm care este de fapt problema.

Căutarea înțelesului unui test este o importantă măsură terapeutică ea însăși, căci dimensiunea rațională de a atribui înțeles adversității va ajuta mult la acceptarea și stăpânirea ei. Școala de logoterapie a psihologiei umaniste are multe de oferit în înțelegerea și alinarea suferinței. Psihoterapeutul austriac Victor Frankl, care i-a urmat pe Freud și Adler cu a sa „a treia școală” de logoterapie (Gk. logos= sens, semnificație, înțeles) aplică problema căutării înțelesului la alinarea suferinței. Atrag, totuși, atenția asupra faptului că nu putem raționaliza în totalitate înțelesul adversității. Adversitatea, în mare măsură, trebuie îndurată pentru a întări sufletul.

După modelul islamic, testele se împart în două categorii: „pedagogice sau de pedepsire.”[19] Cel „pedagogic,” pe care îl voi numi aici un test de Tipul 1 și cel „punitiv,” numit Test de Tipul 2. Pentru testul de Tipul 1, ‘Abdu’l-Bahá urmează punctul de vedere islamic, al vizitării de către rău, ca test pe care credinciosul trebuie să îl îndure cu răbdare, pentru că acesta reprezintă o dovadă a dreptății și înțelepciunii lui Dumnezeu. Testele de Tipul 1 sunt, într-o oarecare măsură, menite să pună la încercare caracterul spiritual al credinciosului. Ele ar părea să vină ca o consecință a credinței în Dumnezeu, așa cum este ea exprimată în versetul coranic, „Crezi că poți să spui ‘Eu cred’ și să nu fii încercat?”[20] Testul de Tipul 2, totuși, rezultă din păcate ale comiterii sau ale omisiunii; o violare a unei legi divine sau eșecul de a respecta, în integritatea ei, o anumită virtute spirituală. Testul de Tipul 2, deși este răzbunător prin natura lui, reflectă voința unui Dumnezeu drept, înțelept și iubitor, deoarece corectarea este făcută ca un mijloc de reîntoarcere a credinciosului la calea dreaptă prin căința pentru păcatele sale, aceasta fiind calificată de ‘Abdu’l-Bahá ca „întoarcerea de la neascultare la ascultare.„[21]

Nu există însă o separare foarte clară între testele de Tipul 1 si cele de Tipul 2.

Unele teste pot fi o combinație subtilă din ambele tipuri. Acest lucru este adevărat în special în ceea ce privește relațiile interpersonale. Totuși, indiferent care este natura testului sau originea lui, pentru credincios rezultatul ar trebui să fie același: „În ambele cazuri rugăciuni și implorări ar trebui oferite la Pragul sfânt, astfel încât să poți să rămâi ferm în timpul încercărilor și răbdător în timpul grelelor ispitiri.”[22]

‘Abdu’l-Bahá clarifică astfel procesul repetitiv ce trebuie sa însoțească un test personal atunci când acesta continuă să rămână nerecunoscut:

„Testele sunt un mijloc prin care sufletul este măsurat din punct de vedere al capacității sale și dovedit prin propriile sale acte. Dumnezeu îi cunoaște dinainte capacitatea și, de asemenea, neadecvarea, dar omul, având un ego, nu s-ar crede nepregătit până când nu i se oferă o dovadă. Prin urmare, susceptibilitatea sa la rău îi este dovedită atunci când testele se abat asupra lui și testele continuă, până când sufletul își dă seama de propria sa neadecvare, atunci remușcarea și regretul tind să smulgă din rădăcină slăbiciunea. Același test vine din nou, încă și mai puternic, până când se demonstrează că o fostă slăbiciune a devenit o capacitate și puterea de a învinge răul a fost dobândită.„[23]

Acest text seminal al  lui ‘Abdu’l-Bahá dezvăluie un fel de model sau proces prin care testele se abat asupra noastră. Testul este declanșat de „ego”, „subtilul ademenitor,” care poate fi înțeles ca înclinația de a-ți urma propriile dorințe. Această înclinație de a-ți urma propriile dorințe trădează o ignoranță a adevăratei naturi proprii care poate fi revelată numai urmând preceptele divine și nu dictatele sinelui. Naivitatea și vulnerabilitatea noastră sunt indicate de fraza de mai sus a lui ‘Abdu’l-Bahá: „nu s-ar crede nepregătit, până când nu i se oferă o dovadă.”

Pentru unele tipuri decisive de teste, există un moment de cumpănă sau de cotitură în care individul, pentru a folosi analogia școlii, ori trece ori pică; ori găsește mijloacele necesare pentru a se lupta cu testul ori nu. ‘Abdu’l-Bahá a explicat faptul că testele prin care au trecut credincioșii sunt direct proporționale cu măreția Revelației.[24] Bahá’íi trebuie, deci, să se aștepte că vor fi sever încercați. Totuși, în același timp, li se făgăduiește o amplă revărsare a călăuzirii și protecției lui Dumnezeu. Shoghi Effendi a scris despre trecerea sau picarea testelor în următorii termeni:

„Niciun nivel de organizare nu poate rezolva problemele interioare sau produce ori preveni, după cum este cazul, victoria sau eșecul într-un moment crucial. În special în astfel de timpuri ca acestea, indivizii sunt sfâșiați de forțe puternice care există în lume, și îi vedem pe unii dintre cei slabi devenind, dintr-o dată, miraculos de puternici și pe cei puternici eșuând.”[25]

Testele titanice se dovedesc adeseori a fi traumatice, dar unele dintre ele se rezolvă repede. Alte teste, totuși, nu au acest început sau sfârșit brusc și dramatic și se pot dovedi lente și obositoare, în unele cazuri putând chiar să persiste de-a lungul anilor, depinzând de abilitatea individului de a le înțelege și a le depăși. Totuși, promisiunea că testele pot fi cu siguranță depășite este clar făcută în alt loc în scrisorile lui Shoghi Effendi: „Vei descoperi, dintr-o dată, că ai biruit multe dintre problemele care te deranjează, și apoi te vei întreba de ce oare te-ai lăsat tulburat de ele.„[26]

Chiar dacă Scrierile bahá’í folosesc uneori cuvinte aparținând unui limbaj militar, precum „victorie” sau „biruind testele,” noi nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că, în viața testului, bătălia este uneori câștigată milimetru cu milimetru. Procesul pare uneori dureros de încet, dar cu stăruință și răbdare credinciosul va face, în curând, o descoperire spirituală, una ce va face mult mai mult decât să compenseze chinul prin care a trecut. Deși procesul de confruntare cu adversitatea poate să pară lent, rezultatele par să crească exponențial:

„Cu alte cuvinte, fiecare pas înainte, departe de a fi o lentă corvoadă a cățărării, implică un extraordinar impuls, o extraordinară multiplicare a energiei și a capacității. Se poate ca pașii să nu fie ușor de făcut, dar avantajele câștigate după fiecare dintre ei sunt atât de bogate, încât merită orice fel de strădanie din partea noastră.”[27]

Deși testele promovează creșterea spirituală, trebuie recunoscut și faptul că testul nu

asigură, în mod automat, progresul. Testul se poate termina și cu un eșec. Eșecul, însă, trebuie și el să fie recunoscut și acceptat ca parte din procesul creșterii spirituale. În acest sens, este important să nu vedem eșecul ca pe un act decisiv, ca pe o situație dată odată pentru totdeauna, căci eșecul, dacă individul se hotărăște să-și înfrunte slăbiciunea din nou, cu curaj, poate să servească ca și imbold pentru depășirea testului.

Nu se poate spune că cineva a picat un test decât dacă el alege, în mod conștient, ca și soluție finală, să se încreadă în imboldurile sinelui în loc să-și pună încrederea în imboldurile lui Dumnezeu, decât dacă el alege, în mod conștient, să rămână așa cum este decât să se străduiască spre ceea ce ar putea deveni. În mod paradoxal, eșecul, cu toate pericolele lui inerente, poate, în cele din urmă, să se dovedească a fi următorul pas uriaș pe cărarea către spiritualitate. Eșecurile repetate pot într-adevăr produce descurajare, dar învățăturile bahá’í păstrează o perspectivă optimistă, atrăgându-ne atenția asupra faptului că greșelile trecute, indiferent cât de mult ar fi putut persista, pot, în cele din urmă, să ne adâncească spiritualitatea.

 

„Noi trebuie să privim întotdeauna înainte și să căutăm să îndeplinim în viitor ceea ce

poate am eșuat să facem în trecut. Eșecurile, testele, încercările, pot deveni, dacă noi le folosim corect, mijloace pentru purificarea spiritelor noastre, întărirea caracterelor noastre și ne pot împuternici să accedem pe culmi și mai înalte de servire.”[28]

 

 

[1] Fragmente din scrierile Păzitorului despre viața bahá’í. p.12.

[2] Vezi cartea lui Buber „Eu și tu” pentru explicația sa despre „tu”.

[3] „Esența a tot ceea ce Noi am revelat pentru tine este Dreptatea, este ca omul să se elibereze de închipuirile deșarte și de imitație, să discearnă cu privirea unității opera Sa glorioasă, și să investigheze toate lucrurile cu o privire scrutătoare. Astfel te-am instruit Noi pe tine, ți-am manifestat ție Cuvinte ale Înțelepciunii, ca să poți fi recunoscător Domnului, Dumnezeului tău, și să te bucuri de aceasta printre toți oamenii.” (Tablets of Bahá‘u‘lláh, p.157)

[4] Nota editorului: teologia propozițională și teologia narativă sunt două concepte sau metode teologice diferite. Prima este organizată în concepte abstracte și dezvoltă „afirmații despre atributele lui Dumnezeu, constituția metafizică a universului” etc., pe când a doua folosește mijloacele narațiunii și se concentrează pe „povestea acțiunii lui Dumnezeu în cadrul istoriei umane și în viețile noastre”. [Vezi, „Propositional v. Narrative Theology,” 16th of May 2005, http://nuallan.livejournal.com/6016.html (accesat Martie 2016)]

[5] Vezi Thomas Moore, Care of the Soul, A Guide for Cultivating Depth and Sacredness in Everyday Life (Harper Collins, 1992).

[6] Bahá‘u‘lláh, Analecte, XLIII.

[7] „O, FIU AL EXISTENŢEI!

Fã-ţi zilnic un examen de conştiinţă înainte de a fi chemat la judecată; căci moartea, neanunţată, va veni la tine şi vei fi chemat sã dai socoteală de faptele tale” Bahá‘u‘lláh, Cuvinte Tainice în limba arabă, nr. 31.

 

[8] The Individual and Teaching. Compilation from The Universal House of Justice.

[9] „Fi-ți voi doctori corpului bolnav al omenirii.”

[10] The Will and Testament of ‘Abdu’l-Bahá.

[11] ‘Abdu’l-Bahá in London, p.107.

 

[12] Bahá‘u‘lláh, Analecte, LXXIII.

[13] Care of the Soul, p.240.

[14] The Divine Art of Living, p.86.

[15] Acest rezumat al semnificațiilor testelor a fost desprins din articolul „Tests” din Star of the West, vol. 8, nr. 18 și 19, Februarie și Martie, 1918.

[16] Pentru o discuție a „experienței de vârf” vezi A. H. Maslow, Religions, Values and Peak Experiences. (Harmondsworth, Middlesex, England: Penguin Books, 1978). Pe scurt, experiențele de vârf ale lui Maslow se referă la o stare modificată a conștiinței, trecătoare și total spontane „momente de cea mai înaltă fericire și împlinire” și „unitate armonioasă” cu universul în care individul își pierde conștiința de sine și nu mai este preocupat de evenimentele din trecut sau viitor. Ea constituie o experiență vitală de concentrare pe și trăire in momentul acum, în care toate lucrurile curg cu ușurință.

[17] ‘Abdu’l-Bahá, Star of the West, vol. 8, no. 19, p.240.

[18] The Road less Travelled, p.15.

[19] După Alan L. Berger, ibid. Berger scrie: „…în religiile monoteiste din Vest suferința tinde să fie văzută ca o formă de pedagogie sau ca pedeapsă.”

[20] Coran 29:2.

[21] Some Answered Questions, p.91 (1981).

[22] The Divine Art of Living, p.85.

[23] Star of the West, vol. 6, no. 6, p.43.

[24] „Acestea [testele] sunt proporționale cu măreția Credinței, la fel cum mărimea unui val depinde de marea din care se ridică.” (Julia M. Grundy, Ten Days in the Light of Akká, p.60)

[25] The Bahá’í Life, p.10.

[26] The Bahá’í Life, p.20.

[27] Ruhiyyih Rabbaní, Prescription For Living, p.43.

[28] Shoghi Effendi, Bahá’í Marriage and Family Life, p. 38.