Crescând copii de lumină

Unui copil lumea îi pare, cu siguranță un loc periculos și plin de confuzie. Este de ajuns să stai și să privești înspăimântătoarele scene care se succeda la televizor – sute de mii de mame și copii sudanezi înghesuiți laolaltă în tabere de refugiați, fețele și corpurile lor istovite purtând însemnele violului și prădăciunii cărora le-au supraviețuit; sau material vizuale cu mame și copii căutând hrană într-o Coree de Nord chinuită de foamete; ori imagini ale unor copii din Sud–Estul Asiei, mulți dintre ei infectați cu HIV, vânduți traficanților și trăind în condiții asemănătoare sclaviei. Pe mulți copii aceste imagini îi întâmpină chiar la ușă.

Ca mame ce le spunem copiilor noștri? Cum le explicăm abuzul, violența, omorul, atât de evidente, neîntrerupte și lipsite de sens? Cum putem face acest lucru cu acuratețe și în același timp să sădim în ei speranța pentru un viitor mai bun?

Mai întâi trebuie să ne pregătim pe noi înșine. Ca prime educatoare ale viitoarei generații trebuie să căutăm să ne facem o imagine asupra lumii în propria noastră minte. Se vorbește mult despre importanța educației, dar mamele însele trebuiesc educate. Fără o înțelegere a forțelor care actionează în lume, cea a uzurpării minților și inimilor pentru putere și ascendență politică și cea opusă, a capacității umane de a spera, de a transcende și de acționa cu dreptate – nu putem nici noi să înțelegem lumea.

Pe când reflectăm la înțelegerea pe care o avem asupra lumii este responsabilitatea noastră, ca mame, să ne examinăm gândirea, știind că în mod conștient sau inconștient copiii ne vor absorbi atitudinile, obiceiurile și punctul de vedere asupra lumii. Într-o lume atât de dureros divizată de agende politice, conflicte violente, extreme de bogăție și sărăcie, stereotipuri privitoare la sex, rasism, sisteme religioase și nesfârșite permutații de “noi” împotriva “lor” nu ne putem permite să trecem mai departe, fără rezerve, gânduri și atitudini care perpetuează ordinea în vigoare. Trebuie să ne examinăm propria gândire. Aceasta este poate cea mai mare provocare a noastră.

În al doilea rând, trebuie să le spunem copiilor noștri că suntem toți un singur popor, o singură rasă umană, să vedem acest lucru ca parte a educației lor. Într-o lume din ce în ce mai interconectată, capacitatea fiecărui individ de a face bine sau rău crește exponențial. Astfel, trebuie să luăm în considerare faptul că fiecare copil este potențial lumina sau întunecimea lumii. Atunci ce gânduri, ce deprinderi și atribute pot ajuta un copil să dezvolte prima capacitate, mai degrabă decât pe cea de-a doua?

Aș începe prin a-i ajuta să înțeleagă ideea de conectare – conectare la familia lor, comunitatea lor, mediul lor și la lume. În decursul ultimului secol, trăirile noastre cuplate cu progresele stiințifice și sociale au înlăturat, în mod treptat, barierele prin care am compartimentat lumea și oamenii ei. Știm că fetele și femeile au aceleași drepturi ca și băieții și bărbații și că opresiunea fetelor și femeilor contribuie la distrugerea comunităților. Știm că, în ciuda sinistrelor noțiuni de superioritate rasială, facem parte dintr-o singură rasă umană. Știm că activitatea noastră comercială are un impact direct și negativ asupra mediului și asupra sănătății noastre.

Cu alte cuvinte nu există “noi” și “ei” există numai “noi”. Asta este ce vreau să îi învăț pe copiii mei.

Paradigma interconectivității ridică de asemenea problema dreptății și responsabilității. Cum putem sădi în copiii noștri simțul responsabilității de a face propria comunitate și lumea un loc mai bun? Cum îi putem învăța despre dreptate, când vedem atât de puțină în lume?

Putem începe acasă, cultivând capacitatea copilului pentru compasiune – o conștientizare a suferinței altuia cuplată cu dorința lor de a o înlătura. Îi putem încuraja pe copii să ajute acasă sau în comunitate. Pe o scară mai largă trebuie să îi facem conștienți, de asemenea, de provocările lumii și să îi ajutăm să simtă compasiune chiar și pentru cei pe care s-ar putea să nu îi întâlnească niciodată. Până și copiii care au numai trei ani sunt capabili să împartă, să se abțină de la a lovi când sunt supărați și încep să dezvolte un simț al binelui și răului privind modul în care oamenii ar trebui tratați.

În mijlocul lumii noastre haotice și asaltate de încercări din toate direcțiile, ne putem strădui să sădim speranța în copiii noștri. Cu toată suferința umană din această perioadă, din multe puncte de vedere, numărul războaielor și conflictelor descrește continuu. Conștientizarea nedreptății și a inegalității și intoleranța față de ele se îndreaptă încet dar sigur către un punct culminant. Din ce în ce mai mulți copii merg la școală. Vocea femeilor e din ce în ce mai auzită în comunitățile lor, în națiunile lor și în lume. Degradarea mediului a captat în sfârșit atenția lumii. Rețelele societății civile, în rapidă creștere, ajută vocea celor guvernați să aibă impact asupra legilor și măsurilor politice care îi afectează. Nu repetăm pur și simplu istoria. Încet, uneori într-un mod dureros, dar sigur construim temelia unei lumi mai bune.

Reflectând asupra acestor probleme mă simt atrasă către Scrierile Credinței Bahá`í: “Dumnezeu ne-a dat ochi pentru ca să ne uităm în jurul nostru la lume și să ne folosim de tot ceea ce va duce la progresul civilizației și al artei viețuirii.”- a scris `Abdu’l-Bahá, fiul fondatorului Credinței Bahá`í. “Am fost binecuvântați cu simțuri și capacități pentru a fi devotați servirii binelui general; deci noi, cei dăruiti cu percepție și rațiune superioare tuturor celorlalte forme de viață, trebuie să muncim continuu și în toate compartimentele…până când întreaga omenire este adăpostită în fortăreața de nedistrus a cunoașterii.”

Să le oferim copiilor noștri viziunea și uneltele necesare pentru a face să progreseze civilizația noastră și pentru a perfecționa arta viețuirii.

(Bani Dugal, reprezentant principal al Comunității Internaționale Bahá`í la Națiunile Unite)