Cartea lui ‘Abdu’l-Bahá ,,Secretul civilizației divine”

Cartea lui ‘Abdu’l-Bahá ,,Secretul civilizației divine”: o contribuție remarcabilă la viitoarea reorganizare a lumii

                                                                Dr. Necati Alkan

Această prelegere a avut loc în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, în 18 noiembrie 2021. O înregistrare a acesteia poate fi vizionată aici.

INTRODUCERE ÎN CREDINȚA BAHÁ’Í

De-a lungul istoriei, Dumnezeu a trimis omenirii o serie de Educatori divini – cunoscuți sub numele de Manifestări ale lui Dumnezeu – ale căror învățături au asigurat baza pentru progresul civilizației. Printre aceste manifestări se numără Avraam, Krișna, Zoroastru, Moise, Buddha, Iisus și Muhammad. Bahá’u’lláh, cel mai recent dintre acești Mesageri, a explicat că religiile lumii provin din aceeași Sursă și sunt în esență capitole succesive ale unei singure religii de la Dumnezeu.

Bahá’íi cred că nevoia crucială cu care se confruntă omenirea este de a găsi o viziune unificatoare a viitorului societății și a naturii și scopului vieții. O astfel de viziune se desfășoară în scrierile lui Bahá’u’lláh.

În mii și mii de locuri din întreaga lume, învățăturile Credinței Bahá’í inspiră indivizi și comunități în timp ce lucrează pentru a-și îmbunătăți propriile vieți și pentru a contribui la progresul civilizației. Credința Bahá’í abordează teme esențiale precum unitatea lui Dumnezeu și religie, unitatea umanității și eliberarea de prejudecăți, noblețea inerentă a ființei umane, revelarea progresivă a adevărului religios, dezvoltarea calităților spirituale, integrarea adorării și slujirii, egalitatea fundamentală a sexelor, armonia dintre religie și știință, centralitatea justiției în toate strădaniile umane, importanța educației și dinamica relațiilor care trebuie să aducă coeziune între indivizi, comunități și instituții in timp ce umanitatea progresează spre maturitatea sa colectivă.

Credința Bahá’í este o religie mică, dar remarcabil de răspândită și diversă, cu o importanță tot mai mare în lume. Veche de un secol și trei sferturi, Credința s-a răspândit din patria sa șiită din Iran până în colțurile îndepărtate ale globului, cu comunități de peste 100.000 de membri în țări atât de diverse precum Bolivia, Congo, India, Kenya și Statele Unite. Scripturile sale, care depășesc 16 milioane de cuvinte în limbile originale arabă și persană, au fost colectate și sunt treptat autentificate, clasificate și publicate (atât în ​​limbile originale, cât și în traducere în engleză) de către personalul Centrului Mondial Bahá’í din Haifa, Israel.

Poate 10% din scrierile lui Bahá’u’lláh, profetul său, au fost traduse în engleză până în prezent. Deoarece nu are cler, Credința nu a avut niciodată nevoie de seminarii sau instituții pentru a pregăti conducerea, dar de la mijlocul anilor 1990 ea și-a dublat efortul mondial de a-i educa și instrui pe toți– fie ei bahá’i sau alte persoane interesate – pentru a deveni protagoniști activi în propria lor dezvoltare spirituală și în progresul social al comunităților lor. Studiile academice despre credință, care erau destul de limitate acum 50 de ani, cresc acum cu rapiditate. Studiul sociologic al comunităților sale se află într-o etapă preliminară, deși există acum un efort intern viguros de a experimenta, inova, documenta și difuza pe scară largă idei noi.

Drept urmare, Credința Bahá’í este o religie în curs de dezvoltare rapidă. La fiecare câteva decenii ea a fost supusă unei înnoiri semnificative.

Báb (1819-1850) este Vestitorul credinței Bahá’í. La mijlocul secolului al XIX-lea, El a anunțat că este purtătorul unui mesaj menit să transforme viața spirituală a umanității. Misiunea Lui a fost să pregătească calea pentru venirea unui al doilea Mesager de la Dumnezeu, mai mare decât El Însuși, care avea să anunțe o epocă de pace și dreptate. Báb a construit o comunitate bazată pe noi învățături despre rugăciune și transformare personală. Ulterior, comunitatea Sa s-a apărat cu bravură, dar a fost aproape distrusă într-o baie de sânge de represiunea instigată de clerul șiit, care s-a simțit amenințat de noua credință.

Bahá’u’lláh — „Gloria lui Dumnezeu”— (1817-1892) este Cel Făgăduit prezis de Báb și de toți Mesagerii Divini ai trecutului. Bahá’u’lláh a adus omenirii o nouă Revelație de la Dumnezeu. Mii de versuri, scrisori și cărți au izvorât din condeiul Lui. În Scrierile Sale, El a schițat un cadru pentru dezvoltarea unei civilizații globale care ia în considerare atât dimensiunea spirituală, cât și cea materială a vieții umane. Pentru aceasta, El a îndurat 40 de ani de închisoare, tortură și exil. El a transformat Credința Bábí într-o comunitate nonviolentă, cosmopolită, care a ajuns să includă evrei din Orientul Mijlociu, zoroastrieni, creștini și musulmani sunniți și care a căutat să creeze o lume care să fie unificată, dreaptă și care să trăiască în pace.

‘Abdu’l-Bahá ‘Abbás (1844–1921), fiul cel mare al lui Bahá’u’lláh, a devenit Capul Credinței la moartea Tatălui Său. În testamentul Său, Bahá’u’lláh l-a numit pe ‘Abdu’l-Bahá,  interpret autorizat al învățăturilor Sale și Cap al Credinței. El a extins în mod decisiv Credința în America de Nord și Europa, a supravegheat eforturile preliminare de a o duce în Asia de Est, Australia și America Latină, a întărit organizarea și viața ei comunitară și a dezvoltat o abordare a învățăturilor Sale care a vorbit publicului creștin și secular occidental. În Est și Vest, ‘Abdu’l-Bahá a devenit cunoscut ca un ambasador al păcii, o ființă umană exemplară și principalul exponent al unei noi Credințe.

Shoghi Effendi Rabbani (1897–1957), nepotul lui ‘Abdu’l-Bahá, care a devenit Cap al Credinței în 1921, a folosit directive și principii din scrierile lui Bahá’u’lláh și ‘Abdu’l-Bahá pentru a clădi Ordinea Administrativă Bahá’í și apoi a folosit acea organizare pentru a duce Credința în aproape fiecare țară din lume, ducând la îndeplinire alte scrieri ale lui ‘Abdu’l-Bahá. De asemenea, a tradus multe dintre lucrările importante ale lui Bahá’u’lláh în engleză și a oferit interpretări esențiale ale conceptelor cheie.

Casa Universală a Dreptății înființată în 1963 pe baza instrucțiunilor lui Bahá’u’lláh și ‘Abdu’l-Bahá și a structurii administrative ridicate de Shoghi Effendi, a supravegheat mai întâi o extindere masivă a numărului de membri – de peste zece ori, de la patru sute de mii până la cinci milioane în trei decenii — apoi, la mijlocul anilor 1990, a lansat un plan sistematic de întărire a educației bahá’í, a vieții spirituale personale, a dezvoltării comunității bahá’í și o invitație la implicare a societății care a transformat natura Credinței la începutul secolului XXI.

Bahá’u’lláh i-a sfătuit pe urmașii Săi: „Preocupați-vă cu înfrigurare de nevoile epocii în care trăiți și concentrați-vă deliberările pe exigențele și cerințele ei.”

Ca atare, bahá’íi din întreaga lume se străduiesc – atât individual, cât și colectiv-  să se implice în viața societății, lucrând umăr la umăr cu diverse grupuri pentru a contribui la progresul civilizației materiale și spirituale.

Omenirea, explică scrierile Bahá’í, a trecut prin etapa copilăriei și acum se află în pragul maturității sale colective. Schimbările revoluționare și de anvergură care au loc astăzi sunt caracteristice acestei perioade de tranziție – o perioadă care poate fi asemănată cu adolescența. În această perioadă, gândurile, atitudinile și obiceiurile din etapele anterioare de dezvoltare ale umanității sunt îndepărtate, iar noi modele de gândire și acțiune care reflectă maturitatea sa apropiată prind treptat rădăcini. ‘Abdu’l-Bahá explică: „Ceea ce a fost aplicabil nevoilor umane în timpul istoriei timpurii a rasei nu poate nici să îndeplinească și nici să satisfacă cerințele acestei zile, această perioadă de noutate și desăvârșire.”  El continuă: „Omul trebuie acum să fie impregnat de noi virtuți și puteri, noi standarde morale, noi capacități…Darurile și binecuvântările perioadei tinereții, deși oportune și suficiente în timpul adolescenței omenirii, sunt acum incapabile să îndeplinească cerințele maturității sale.”

Apariția unei civilizații globale prospere atât în ​​dimensiunea sa materială, cât și în cea spirituală implică faptul că aspectele spirituale și practice ale vieții trebuie să progreseze împreună. Prin credință și rațiune, devine posibil ca puterile și capacitățile latente în indivizi și în umanitate în ansamblu să fie descoperite și să se lucreze pentru împlinirea acestor potențialități. Recunoașterea armoniei fundamentale dintre știință și religie permite, de asemenea, generarea, aplicarea și difuzarea cunoștințelor spirituale și materiale în rândul tuturor locuitorilor lumii.

Cu astfel de gânduri în minte, Bahá’íi intră în colaborare, în măsura în care resursele le permit, cu un număr tot mai mare de mișcări, organizații, grupuri și indivizi, stabilind parteneriate care se străduiesc să transforme societatea și să promoveze cauza unității, să promoveze bunăstarea umană și să contribuie la solidaritatea mondială.

Și tocmai cu această inspirație ‘Abdu’l-Bahá a compus tratatul Său numit în engleză “The Secret of Divine Civilization” (Secretul Civilizației Divine).

SECRETUL CIVILIZAȚIEI  DIVINE

Instruit de Bahá’u’lláh, în 1875 ‘Abdu’l-Bahá a compus Secretul Civilizaţiei Divine, în care El deplângea înapoierea Iranului, propunea reforme în toate sferele statului şi afirma necesitatea unui parlament, pentru educația etică și pentru angajarea unor oameni de stat capabili pentru a asigura o guvernare justă. Shoghi Effendi a numit acest tratat „contribuția remarcabilă a lui ‘Abdu’l-Bahá la viitoarea reorganizare a lumii.” Faptul că a fost a doua carte Bahá’í tipărită în 1882 (Bombay) ilustrează importanța acesteia. „A fost distribuită anonim și se spune că a atins un număr mare de cititori în rândul intelectualității iraniene, în special după tipărirea sa în 1882. Dar mai târziu, când autorul său a devenit cunoscut, nimeni nu avea să recunoască faptul că a citit-o.”

Cartea este o lucrare cu mai multe straturi și cu mai multe fațete, care se pretează la o varietate de studii, inclusiv literare, istorice, religioase, filozofice și socio-politice. ‘Abdu’l-Bahá a ales să scrie cartea în mod anonim, așa cum indică El în text, „pentru a demonstra că singurul său scop este de a promova bunăstarea generală” și, probabil, pentru a crește probabilitatea ca aceasta să fie citită.

Drept cadru pentru transmiterea mesajului Său, ‘Abdu’l-Bahá afirmă la începutul cărții că a fost inspirată de reformele recent inițiate de șah.  ‘Abdu’l-Bahá a folosit procesul de reformă și modernizare care fusese inițiat în Iran de către omul de stat reformator Mírzá Ḥusayn Khán Mushíru’d-Dowleh (m. 1881) și susținut de Náṣiru’d-Dín Sháh (d.  1896). Ministerul lui Ḥusayn Khán a început cu așteptările încrezătoare din partea reformatorilor că va semnala o nouă eră pentru Iran, o întoarcere la gloriile de odinioară prin modernizare. Instanțele au fost reformate, drepturile individuale garantate, un consiliu consultativ a fost înființat, finanțele și armata au fost reformate și s-au luat măsuri împotriva mitei și corupției. ‘Abdu’l-Bahá laudă aceste reforme și afirmă că tratatul Său a fost scris pentru a stabili „o scurtă declarație asupra anumitor întrebări urgente.” El afirmă că își ascunde numele ca autor pentru că a ales să nu umble după favoruri sau să obțină beneficii materiale din sugestiile pe care le face.

‘Abdu’l-Bahá își începe linia de argumentare referindu-se la fostele glorii ale Iranului. Acum, afirmă el, Nasiru’d-Din Shah a luat iniţiativa şi depune un efort spre progres şi dreptate „în speranţa că domnia sa va rivaliza cu trecutul glorios.”

Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că până în 1875, procesul de reformă fusese deja oprit odată cu demiterea de către șah a lui Ḥusayn Khán din funcția de premier, în urma opoziției împotriva lui și a reformelor venite de la unii dintre clericii și prinții Shi’ih.

Folosind acest cadru, Secretul Civilizației Divine explică la un anumit nivel conceptele lui ‘Abdu’l-Bahá despre modernitate și dezvoltare.  Potrivit sociologului Nader Saiedi, cartea „pledează pentru o nouă abordare a modernității și raționalității care armonizează știința și valorile spirituale în contextul unei abordări istorice și internaționale a culturii și societății.”

După cum s-a menționat, `Abdu’l-Bahá își începe linia de argumentare referindu-se la fostele glorii ale Iranului. Acum, afirmă el, Nasiru’d-Din Shah a luat iniţiativa şi depune un efort către progres şi dreptate „în speranţa că domnia sa va rivaliza cu trecutul glorios.”

Reformele specifice enumerate de `Abdu’l-Bahá în acest tratat sunt următoarele:

1) Extinderea învățământului în toată țara.

2) Sistematizarea procedurii judiciare și în special o limită definită a procedurii de recurs în litigiu.

3) Dezvoltarea artelor și științelor utile.

4) Promovarea industriei și tehnologiei.

5) Extinderea relațiilor externe și expansiunea comerțului.

6) Garantarea drepturilor individuale precum securitatea proprietății și egalitatea în fața legii.

7) Restricționarea autorității absolute a guvernatorilor de provincie și revizuirea sentințelor acestora de către șah și instanțele superioare din capitală.

8) Eliminarea mitei și corupției.

9) Reforma Armatei cu provizii, armament și pregătire corespunzătoare.

10) Înfiinţarea de consilii şi adunări de consultare.

Multe dintre aceste reforme au fost sugerate anterior în scrierile altor autori și nici `Abdu’l-Bahá nu acordă prea multă importanță listei în sine. El doar le expune fără a detalia niciuna dintre măsuri, deși își declară intenția, în cazul în care există interes, de a elabora un tratat suplimentar pentru elucidarea acestora. Subiectul căruia `Abdu’l-Bahá îi alocă cea mai mare parte a cărții și ceea ce   într-adevăr reformatorii iranieni au găsit, în urma unor experiențe amare, a fi problema critică, este întrebarea despre cum să se realizeze condițiile sociale în care aceste reforme vor fi acceptate și vor putea fi aplicate în mod eficient.  Căci întreaga lecție a reformatorilor iranieni a fost că este ușor să propui reforme de anvergură și să promulgi decrete, dar cu totul altceva este să le pui în aplicare și să produci o schimbare în societate. Astfel, de exemplu, după ce a afirmat că înființarea de consilii și adunări de consultare este „fundamentul și piatra de temelie a guvernului” și este calea „de a aduce dreptate și corectitudine”, `Abdu’l-Bahá continuă să spună: totuși, dacă membrii acestor adunări nu sunt „drepți, temători de Dumnezeu, cu idealuri înalte, incoruptibili”, atunci întregul exercițiu va avea rezultate negative și va fi lipsit de sens. `Abdu’l-Bahá este unul dintre cei dintâi autori de reforme care să susțină reprezentanții aleși în aceste adunări din motivul foarte practic că „reprezentanții aleși vor fi oarecum înclinați să acționeze cu dreptate, ca nu cumva reputația lor să sufere și ei să cadă în dizgrația publicului.”

Totuși, teza majoră a lui `Abdu’l-Bahá din această carte este că reforma și progresul pot fi realizate numai dacă membrii individuali ai unei societăți sunt motivați să susțină dreptatea și idealurile înalte. Religia, afirmă el, este instrumentul cel mai puternic pentru a produce o astfel de schimbare în rândul ființelor umane, deoarece ea oferă indivizilor motivația de a nesocoti propriul avantaj pentru cauza justiției și a interesului public. Mai mult, progresul și civilizația depind de unitate și de acordul dintre membrii individuali ai societății, iar religia este, de asemenea, cel mai bun mijloc de a realiza acest lucru. Este citat exemplul israeliților și cum de fiecare dată când aceștia s-au îndreptat către religie au devenit prosperi și au atins culmile civilizației, iar atunci când s-au îndepărtat de religie, au suferit disensiuni, declin și înfrângere. Iar când lumea creștină a atins punctul cel mai de jos în Evul Mediu, prin Islam cultura și științele au fost reînviate și prin cruciade și prin intermediul Andaluziei, această învățătură a fost transmisă Europei, aducând astfel Renașterea. `Abdu’l-Bahá respinge afirmația lui Voltaire cum că credința religioasă frânează progresul ca fiind rezultatul faptului că el se uita mai degrabă la actele Papilor și ai altor lideri religioși, decât la  „adevărata semnificație a Sfintelor Scripturi.”  `Abdu’l-Bahá consideră renașterea instinctului religios în om drept nucleul și fundamentul progresului și reformei, „însuși baza și principiul-rădăcină al culturii și civilizației.”

Pe lângă rolul central al credinței religioase, `Abdu’l-Bahá pare să considere educația ca fiind cel mai important motiv de îngrijorare. Lipsa educației pune bețe în roate justiției în societate și împiedică realizarea reformelor. Trebuie acordată atenție curriculum-ului, deoarece în prezent prea mult timp este alocat pentru studiul unor materii inutile. Trebuie să se înființeze școli în orașe și chiar în sate și copiii să fie învățați să citească și să scrie. Educația ar trebui să fie obligatorie, dacă este necesar, pentru că prin educație națiunea poate fi trezită din letargia ei. Cu aceste două instrumente, credința religioasă și educația, în mâna poporului, atunci națiunea are capacitatea de a se ridica spre reformă, progres și constituirea unei societăți juste.

Spre deosebire de mulți dintre reformatorii din Orientul Mijlociu, `Abdu’l-Bahá nu pledează pentru importul en gros al ideilor și valorilor europene și nu susține Europa ca pe un exemplu de imitat în toate privințele. În timp ce admite că știința și administrația socială europeană are anumite lecții pentru lumea islamică, el condamnă societatea europeană ca fiind în esență o cultură superficială care este falimentară din punct de vedere moral. `Abdu’l-Bahá consideră că adevărata fericire umană derivă din apropierea de Dumnezeu și din asigurarea păcii și bunăstării fiecărui membru individual al societății. Puterile europene, în timp ce, în vorbe, slujeau pacea erau, de fapt, angajate în acumularea de arme și în purtarea războaielor fără rost, cum ar fi războiul franco-prusac din 1870, care a provocat o mare vărsare de sânge și distrugere fără nicio cauză sau rezultat perceptibil. `Abdu’l-Bahá consideră civilizația europeană necivilizată din punct de vedere moral. ,,Adevărata civilizație va sosi doar atunci când conducătorii se vor reuni pentru a se consulta cu o dorință autentică de pace; ei ar trebui să renunțe la ambițiile lor de expansiune teritorială, să își limiteze armamentul și să hotărască că, dacă vreun stat ar încălca teritoriul altuia atunci ei se vor mobiliza cu toții pentru a supune acel stat.”

În altă parte, ‘Abdu’l-Bahá a afirmat despre civilizația materială și divină:

Și printre învățăturile lui Bahá’u’lláh se numără aceea că, deși civilizația materială este unul dintre mijloacele pentru progresul lumii omenirii, până când aceasta nu se va combina cu civilizația divină, rezultatul dorit, care este fericirea omenirii, nu va fi atins. Cugetă! … toate aceste arme de război sunt roadele maligne ale civilizației materiale. Dacă civilizația materială ar fi fost combinată cu civilizația divină, aceste arme de foc nu ar fi fost niciodată inventate. Ba, mai degrabă, energia umană ar fi fost în întregime dedicată invențiilor utile și ar fi fost concentrată asupra unor descoperiri demne de laudă. Civilizația materială este ca o lampă de sticlă. Civilizația divină este lampa însăși, iar sticla fără de lumină este întunecată. Civilizația materială este ca trupul. Indiferent cât de infinit de grațios, elegant și frumos ar fi, e mort. Civilizația divină este ca spiritul, iar corpul își ia viața din spirit, altfel devine un cadavru. Astfel, s-a făcut evident că lumea omenirii are nevoie de suflarea Duhului Sfânt. Fără spirit, lumea omenirii este lipsită de viață, iar fără această lumină lumea omenirii este în întuneric total. Căci lumea naturii este o lume animală. Până când omul se naște din nou din lumea naturii, adică se desprinde de lumea naturii, el este în esență un animal și învățăturile lui Dumnezeu sunt cele care transformă acest animal într-un suflet uman.

Acestea sunt, pe scurt, principalele teme pe care `Abdu’l-Bahá le urmărește în acest tratat. Trebuie discutat modul în care aceste idei au putut avea o influență asupra numărului tot mai mare de reformatori din Orientul Mijlociu în deceniile 1860 și 1870. De asemenea, este pertinent să ne întrebăm în ce măsură lucrările acestor reformatori au avut o influență asupra scrierii acestui tratat de către `Abdu’l-Bahá și în ce măsură ideile conținute în tratat sunt ideile originale ale lui`Abdu’l-Bahá.

Cu siguranță, structura tratatului seamănă în multe privințe cu scrierile altor reformatori, dintre care mulți au scris înainte de apariția acestui tratat. Regăsim acel larg apel adresat musulmanilor de a se scutura de letargie și de a înfrunta provocarea lumii moderne, trimiterea înapoi la fosta glorie a Iranului, încercarea aproape obligatorie de a face reformele să fie compatibile cu cele mai înalte idealuri ale Islamului, și referirea la anumiți scriitori europeni care au vorbit favorabil despre Islam. `Abdu’l-Bahá nu a fost primul care a prezentat reforme în mod anonim, dar motivul Său pentru a-și ascunde numele este doar acela de a permite circulația și citirea cărții, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi știut că autorul ei era Bahá’í. Lista reformelor pe care `Abdu’l-Bahá le prezintă în acest tratat nu este în sine originală și nici foarte detaliată. Sunt alții care prezintă propuneri mult mai detaliate.

Dar accentul lui `Abdu’l-Bahá pe educație ca primă prioritate în măsurile de reformă și preocuparea sa pentru codificarea procedurii juridice (și în special a litigiilor civile) par, totuși, prin prioritatea acordată lor, a fi contribuții originale ale lui `Abdu’l-Bahá. Mai mult, într-o perioadă în care majoritatea reformatorilor iranieni încă prevedeau că adunările consultative și consiliile ministeriale ar trebui numite de șah și propuneau ca șahul însuși să urmeze exemplul absolutismului Rusiei, Prusiei sau Austriei, `Abdu’l-Bahá avansează deja ideea reprezentanților aleși, precedând astfel (și posibil influențând) primii reformatori iranieni care au sugerat acest lucru cu un deceniu mai târziu.

Așa cum am demonstrat, totuși, `Abdu’l-Bahá nu se preocupă atât de mult de măsurile de reformă în sine, ci de modul de a transforma ordinea societății pentru a pune în acțiune aceste schimbări. În această privință, `Abdu’l-Bahá a fost probabil mai realist decât majoritatea celorlalți reformatori în a discerne că, chiar dacă unul dintre conducătorii islamici ar încerca să pună în aplicare aceste reforme, societatea musulmană nu era încă într-o stare în care ar putea să absoarbă și prin urmare ele ar fi respinse. Lucrul de care era nevoie în primul rând era o revoluție a atitudinilor și a moralității. `Abdu’l-Bahá este practic unic în rândul autorilor de reformă din această perioadă în pledarea pentru rolul atât de central al religiei. Chiar și acei scriitori, care au alocat un anumit rol religiei în scrierile lor, au fost mai degrabă interesați să folosească fervoarea religioasă a maselor ca mijloc de introducere a reformelor. Dar părerea lor privată era aproape sigur foarte sceptică față de religie, dacă nu chiar atee și privea Islamul ca o barieră în calea progresului. Într-adevăr, în mod ironic, se poate argumenta că, acordând o importanță atât de centrală reînnoirii religioase ca o condiție prealabilă pentru reformă și progres, `Abdu’l-Bahá a fost un reformator islamic mai autentic decât multe dintre celelalte figuri proeminente ale mișcării reformiste care au folosit Islamul în mod cinic (și numai pentru că nu vedeau mijloace alternative de adoptare a reformelor) și, prin urmare, ar trebui să fie descriși mai exact ca reformatori din Orientul Mijlociu.

O „modernitate autentică”, „afirmă ‘Abdu’l-Bahá, nu este posibilă fără combinarea dimensiunilor materiale sau formale și spirituale sau morale ale civilizației.” Saiedi subliniază, însă, că mesajul cărții este „mult mai general și mai universal” decât contextul său imediat. Despre acest mesaj mai general al cărții, Moojan Momen, un savant în religie, scrie:

Oferind exemple lungi din istorie despre modul în care un nou impuls religios (cum ar fi mesajul lui Iisus sau misiunea lui Mahomed) a fost capabil să regenereze și să înnobileze civilizațiile decadente și stagnante, concluzia neexprimată a lui ‘Abdu’l-Bahá este că doar un nou impuls religios (care pentru ‘Abdu’l-Bahá este, desigur, religia fondată de Tatăl Său) poate renaște lumea islamică.

Și nu numai lumea islamică, ci întreaga lume. Credința Bahá’í se vede pe sine ca o actualizare a religiei pentru vremea noastră. Scopul său cel mai înalt este unitatea umanității care poate fi și va fi atinsă atunci când popoarele de toate felurile vor conlucra fără prejudecăți și în pace.

Deoarece numele acestui eveniment este GAUDEAMUS, adică „Să ne bucurăm”, există motive să ne bucurăm în această zi. Avem toate mijloacele și destui oameni binevoitori pentru a lucra pentru o lume pașnică, așa cum explică  ‘Abdu’l-Bahá în Secretul civilizației divine.  În altă parte El a spus:

Ridicați-vă inimile deasupra prezentului și priviți cu ochii credinței în viitor! Astăzi, sămânța este semănată, boabele cad pe pământ, dar iată că va veni ziua când va răsări un copac glorios și ramurile lui vor fi încărcate de rod. Bucură-te și fii voios că această zi a răsărit, încearcă să îți dai seama de puterea ei, căci ea este cu adevărat minunată!… Toți ar trebui să se bucure împreună, să devină ca o singură adunare, pentru ca… unitatea și armonia să fie demonstrate în fața ochilor tuturor.

Surse:

www.bahai.org

Moojan Momen, “Bahá’í Influence on the Reform Movements of the Islamic World in the 1860s and 1870s”, in: Bahá’í Studies Bulletin (1983) 2:2, pp. 47-65.

Mina Yazdani, „The Writings and Utterances of ‘Abdu’l-Bahá”, în: Robert Stockman (ed.), The World of the Bahá’í Faith (Londra 2022), pp. 88-104.

Necati Alkan, „‘The Magic Touch of Progress’: ‘Abdu’l-Bahá on Social Transformation”, https://www.youtube.com/watch?v=DJOS7KUCnuIqp