Bicentenarul, marcat printr-o sesiune specială în Congresul Braziliei
11 iunie 20185 motive pentru care Credința Bahá’í dă rezultate
12 iunie 2018de John Hatcher
Atunci când m-am hotărât să fac artă cu ajutorul poeziei, am descoperit caracterul inseparabil al artei de a trăi și al artei de a muri.
Am mai descoperit că există și experiențe de viață mult mai rele decât moartea sau procesul morții. Pentru mine, cea mai înspăimântătoare experiență trăită a fost aceea de a fi propriul meu prizonier, privat de iubire și izolat, neavând nici măcar o singură ureche care să mă asculte sau o inimă căreia să îi pese de mine și care să îmi înțeleagă suferința sau să mă compătimească.
Așa că am scris poezii și i-am studiat pe aceia care, asemenea mie, găsiseră în artă un mijloc prin care să descătușeze puterea uluitoare a durerii interioare și a singurătății, transformând-o în forme perceptibile senzorial.
Nu vreau să spun că toți artiștii – sau că cei mai mulți dintre ei – ar fi deprimați și singuri. Nici că arta se naște din sărăcie. Însă cea mai mare parte a artei, îmi permit să speculez, vine dintr-o lipsă interioară, dintr-un fel de disperare, din impulsul de nestăvilit de a comunica ceea ce limbajul normal nu poate transmite unei persoane dragi pe care artistul încă nu a descoperit-o și pe care poate că nu o va descoperi niciodată.
Este interesant că, la mulți dintre aceia pe care îi privim drept clarvăzătorii și vizionarii din mijlocul nostru, simțim tocmai această resursă de emoție pură (pe care am putea-o numi „efectul de pui de pisică”) – în vârtejurile pensulei lui Van Gogh, în piatra transformată în piele a lui David al lui Michelangelo sau în senzualitatea luxuriantă a sinesteziei aliterative din poezia Fern Hill de Thomas Dylan.
La cursurile mele, îi caracterizam pe artiștii din mijlocul nostru drept receptorii chinestezici ai corpului politic uman. În continuare, arătam că valoarea lor pragmatică pentru noi – făcând abstracție de faptul că arta este, în sine, un motiv de a ființa – stătea în informațiile prețioase pe care ni le ofereau despre condiția noastră colectivă. Artiștii ne arată cum ne merge în raport cu felul în care spunem noi că ne merge; ei ne informează unde ne aflăm în spațiu și timp și care este progresul nostru în atingerea obiectivelor declarate. Și, poate cel mai important lucru, ei ne amintesc care sunt aceste obiective. ‘Abdu’l-Bahá a întrebat odată un artist:
Poți să zugrăvești pe fila lumii imaginile ideale ale Oștirilor Cerești? Imaginile ce sunt în lumea ideală sunt veșnice. Voiesc să devii un astfel de artist. Omul poate zugrăvi acele imagini ideale pe Tableta Existenței cu pensula faptelor.
Sfintele Manifestări Divine sunt toate Artiști Cerești. Pe pânza creației, folosind pensula faptelor și vieților și acțiunii lor, ei zugrăvesc imagini nemuritoare ce nu pot fi găsite în niciun muzeu de artă din Europa sau din America – dar vei găsi capodoperele acestor Artiști Spirituali în inimile lor. (‘Abdu’l-Bahá, revista Star of the West, vol. 3, p. 149)
În societatea noastră incoerentă și dezintegrată din ziua de azi, avem nevoie de această artă sensibilă din punct de vedere spiritual cum avem nevoie de aer curat și apă limpede.
Din păcate, de când am depășit etapele mai sănătoase ale trecutului nostru tribal, aceiași artiști care cândva dețineau un statut ales, de rapsozi ai istoriei noastre personale și colective, au fost retrogradați la funcția de a ne decora casele sau parcurile. Sau, mai rău, ei sunt priviți drept niște copii caraghioși și rebeli care încearcă să ne pună în față o oglindă pentru a ne convinge că ne comportăm prostește – iar noi nici nu vrem să-i auzim.
Fie că artiștii încearcă să ne aducă aminte de lucruri pe care le cunoaștem deja la un nivel subliminal sau reprimat de conștiință, fie că ne luminează în legătură cu lucruri pe care nu le-am știut sau pe care le-am scăpat din vedere ori nu le-am înțeles niciodată corect, aceste suflete sensibile nu se află în mijlocul nostru doar pentru a ne împodobi viața, oricât de mult ne-ar încânta; și nici doar pentru a ne stârni emoții, oricât de pătimaș am reacționa la ceea ce ne spun despre noi înșine. Cei mai buni dintre ei, după cum arată Yeats în Navigând spre Bizanț, ne șoptesc despre ceea ce s-a petrecut, se petrece și urmează să se petreacă:
Ni s-a revelat și acum ni se arată din nou că artiștii și meșteșugarii trebuie apreciați la adevărata lor valoare, căci ei împing înainte treburile omenirii. Așa cum temeliile religiei sunt întărite prin Legea lui Dumnezeu, mijloacele de trai depind de cei ce sunt angajați în arte și meșteșuguri. Adevărata învățătură e cea care duce la bunăstarea lumii, nu la mândrie și încântare de sine ori la tiranie, violență și jaf. (Bahá’u’lláh, extras dintr-o tabletă către un bahá’í)
Despre autor
John S. Hatcher este licențiat și master în literatură engleză al Universității Vanderbilt, doctor în literatură engleză al Universității din Georgia (SUA) și profesor universitar emerit de literatură engleză la Universitatea Tampa din Florida de Sud. Poet larg publicat și conferențiar distins, el este autorul a numeroase cărți despre literatură, filosofie și teologia și scripturile bahá’í, printre care se numără: Close Connections (Legături apropiate), From the Auroral Darkness: The Life and Poetry of Robert E. Hayden (Din întunericul Aurorei: viața și poezia lui Robert E. Hayden), A Sense of History: The Poetry of John Hatcher (Un simțământ al istoriei: poezia lui John Hatcher), The Ocean of His Words: A Reader’s Guide to the Art of Bahá’u’lláh (Oceanul cuvintelor Lui: un ghid al cititorului către arta lui Bahá’u’lláh) și The Purpose of Physical Reality: The Kingdom of Names (Scopul realității fizice: Regatul Numelor). Locuiește împreună cu familia la o fermă de lângă Plant City, Florida (SUA).