‘Abdu’l-Bahá si studentii bahá’í

‘Abdu’l-Bahá și studenții bahá’í

De Reed Breneman

În 1914, ʻAbdu’l-Bahá era deja bine-cunoscut în multe părți ale globului pentru viața Sa dedicată servirii umanității. În Țara Sfântă, unde Își petrecuse aproape întreaga viață de adult, El era venerat pentru felul în care-i servea pe cei săraci și nevoiași din comunitate și pentru implicarea Sa în discursurile momentului alături de demnitari locali și regionali. Șederile Sale de durată în Egipt, înainte și după vizitele Sale istorice în Europa și America de Nord, au atras și ele o atenție considerabilă, aducându-I și mai mulți admiratori din toate mediile sociale. Călătoriile Sale în Occident, din care abia revenise la începutul anului 1914, au fost documentate foarte detaliat; în cadre oficiale și neoficiale și în fața a diverse categorii de public, El a explicat Învățăturile Tatălui Său, Bahá’u’lláh, în contextul promovării urgente a păcii globale, devenind astfel o Figură unică pe scena mondială. În anii războiului avea să primească ample aprecieri pentru contribuția Sa la evitarea foametei în regiunea Sa de domiciliu, Haifa și ‘Akká. Și, pentru mulți oameni din întreaga lume, exemplul vieții Sale și Scrierile Sale elaborate au fost și continuă să fie surse de îndrumare și călăuzire.

Totuși, mai puțin cunoscute azi sunt eforturile susținute ale lui ‘Abdu’l-Bahá de promovare a educației moderne în Orientul Mijlociu. Poate că cel mai remarcabil aspect în această privință este modul în care, în decurs de mai mulți ani, ‘Abdu’l-Bahá a încurajat și susținut un grup de studenți bahá’í din Beirut să urmeze studii superioare într-un mod care era în concordanță cu identitățile lor de bahá’í.

Printre numeroșii vizitatori ai lui ʻAbdu’l-Bahá de la începutul anului 1914 s-a numărat și Howard Bliss, președintele Colegiului Protestant Sirian (SPC), o instituție cu care ʻAbdu’l-Bahá menținuse o relație de durată și în cadrul căreia un grup de studenți bahá’í devenise o prezență constantă la momentul vizitei lui Bliss din februarie[1]. Bliss, un american care crescuse în campusul colegiului din Beirut (tatăl său, Daniel Bliss, fiind primul președinte al colegiului) și vorbea araba fluent, venise în vizită și ca să facă demersuri pentru ca studenții bahá’í să-și petreacă apropiata vacanță de primăvară la Haifa, în apropiere de Mausoleul lui Bahá’u’lláh și de cel al lui Báb, ceea ce avea să le dea ocazia să-L cunoască și să învețe de la ʻAbdu’l-Bahá. Însă conversația dintre ʻAbdu’l-Bahá și Bliss a atins și alte subiecte presante pentru cel dintâi. Așa cum o făcuse cu multe ocazii pe parcursul călătoriilor Sale, ʻAbdu’l-Bahá l-a încurajat pe Bliss să cultive în studenții săi „principii” precum „unitatea lumii umanității” pentru ca educația lor să fie orientată în direcția „păcii universale”[2].

Receptivitatea lui Bliss la observațiile și încurajările lui ʻAbdu’l-Bahá au fost evidente într-o cuvântare pe care Bliss a ținut-o după numai zece zile de la vizită. Pe 25 februarie, în cadrul unei întâlniri cu un grup de studenți care era reprezentativ pentru marea diversitate a școlii, Bliss i-a îndemnat să includă „înfăptuirea păcii universale” printre „misiunile” lor[3]. Într-adevăr, interacțiunea dintre ʻAbdu’l-Bahá și Bliss a fost emblematică pentru conversația mai amplă pe care o aveau comunitatea bahá’í și colegiul de mai mulți ani, o conversație centrată pe autointitulatul „experiment de asociere religioasă” al colegiului, la care studenții bahá’í se străduiau să contribuie.

ʻAbdu’l-Bahá și educația modernă

Colegiul Protestant Sirian a fost înființat în 1866 și redenumit oficial Universitatea Americană din Beirut (AUB) în 1920. Cu mult timp înainte ca un student bahá’í să se înscrie aici, ʻAbdu’l-Bahá, într‑un tratat din 1875 cunoscut astăzi sub numele de Secretul civilizației divine[4], încuraja înființarea de școli moderne în Persia Sa natală, susținând „lărgirea educației, dezvoltarea de arte și științe utile, promovarea industriei și tehnologiei”[5]. Educația, afirma ‘Abdu’l-Bahá, trebuie să-i ridice pe indivizi în scopul final de a aduce foloase societății. În următoarele decenii, ʻAbdu’l-Bahá a jucat un rol decisiv în înființarea a zeci de școli pe tot cuprinsul țării Sale natale; este de remarcat că aceste școli, dintre care multe erau pentru fete, acceptau elevi de toate credințele[6].

‘Abdu’l-Bahá a supravegheat personal inițiative similare și în comunitatea Sa locală din ‘Akká. De exemplu, în 1903, circa 20 de copii din comunitatea bahá’í au fost reuniți pentru ore de engleză, persană, matematică și alte materii, inclusiv instruire practică în meșteșuguri precum tâmplăria, cizmăria și croitoria[7]. Mulți dintre acești elevi și-au continuat studiile în școlile locale, cum ar fi cea franceză din Haifa[8]. ʻAbdu’l-Bahá încuraja astfel de elevi, inclusiv pe propriii Săi nepoți, să-și continue educația la colegii și universități, cea mai apropiată instituție fiind SPC; Shoghi Effendi, cel mai mare nepot al Său și succesorul Său în calitate de conducător al Credinței Bahá’í, a absolvit SPC în anul 1917.

ʻAbdu’l-Bahá a exprimat în repetate rânduri ideea că sprijină aceste școli numai cu condiția ca ele să se îngrijească de întreaga ființă a elevului și să producă absolvenți care au progresat nu numai din punctul de vedere al științei, ci și din punct de vedere moral. În timpul vizitei Sale în America de Nord din 1912, ʻAbdu’l-Bahá a ținut cuvântări la universitățile Columbia și Stanford, lăudând valoarea educației științifice pe care o ofereau acestea și accentuând, în același timp, necesitatea „dezvoltării spirituale … al cărei principiu esențial este unitatea lumii umanității, unitatea omenirii, legătura care îmbină Estul cu Vestul, relația de iubire care contopește inimile omenești”[9].

La data vizitei lui Bliss, studenți bahá’í din Haifa și ‘Akká, precum și din Persia, Egipt și Beirut, frecventau deja SPC cam de un deceniu, în numere tot mai mari în ultimii ani. În țările lor de origine nu existau instituții comparabile, iar frecventarea unor universități din Europa sau din America nu era încă o soluție practică pentru cei mai mulți dintre ei. Pe măsură ce SPC devenea o alegere tot mai apreciată, perspectiva de a intra într-un grup de bahá’í existent constituia o atracție suplimentară. Un alt grup numeros de studenți frecventa și Université Saint-Joseph, aflată tot în Beirut. Împreună, membrii celor două facțiuni constituiau un singur grup coerent: se întâlneau, se vizitau și colaborau, de exemplu, pentru activitățile Societății Studenților Bahá’í din Beirut, care s-a format în 1906[10]. Chiar ‘Abdu’l-Bahá a vizitat SPC în cel puțin una din vizitele Sale la Beirut, desfășurate în 1880 și 1887[11].

Relația pe care studenții bahá’í o aveau cu instituții educaționale precum SPC se desfășura în mare parte în termenii pe care ʻAbdu’l-Bahá îi formula de mulți ani, inspirați de Învățăturile Tatălui Său, Bahá’u’lláh. Una dintre aceste învățături era ideea de armonie între știință și religie; după cum am arătat, ʻAbdu’l-Bahá îndemna ca educația să se îngrijească și de construirea caracterului, nu numai de formarea intelectului. Această chestiune era de maxim interes și la colegiu. În timp ce colegiile din America se distanțaseră de instruirea religioasă directă, la SPC se făceau încă eforturi pentru a se oferi și o astfel de instruire[12]. În preajma datei primei vizite a lui ʻAbdu’l-Bahá, membrii corpului didactic și misionarii afiliați SPC se aflau în două tabere având poziții opuse cu privire la modalitatea în care se putea împăca această educație religioasă cu formarea științifică oferită de școală. Prăpastia dintre cele două tabere nu făcuse decât să se adâncească de-a lungul deceniilor, pe măsură ce un mai tânăr Bliss purtase colegiul într-o direcție tot mai „seculară” sau liberală. În 1908, lista de cursuri a colegiului atesta o orientare vădit liberală, arătând că „obiectivul principal” al programei este „să dezvolte facultățile de raționament ale minții, să pună bazele unei pregătiri intelectuale temeinice, să elibereze mintea pentru a o pregăti să gândească independent”[13]. ʻAbdu’l-Bahá susținea demersurile colegiului în această direcție, după cum El Însuși a precizat într-o conversație cu alți vizitatori, la o săptămână după întrevederea cu Bliss:

Colegiul American din Beirut îndeplinește o misiune sacră de educare și luminare și orice iubitor de cultură și civilizație superioară trebuie să-i dorească succesul … Cu ani în urmă, am fost la Beirut și am vizitat colegiul la începutul vieții sale. Din acel moment, laud liberalismul acestei instituții de fiecare dată când am ocazia.[14]

Însă Bliss și alții erau hotărâți să mențină identitatea creștină a colegiului. Puternic influențată de mișcarea Evanghelia socială și de mișcarea progresistă, concepția lui Bliss despre educația religioasă „combina religia, caracterul și servirea socială”[15] și, în propriile sale cuvinte, urmărea să „le prezinte studenților noștri un tip de creștinism atât de înalt, de nobil, de larg și de ecumenic” încât să le inspire educația și servirile viitoare către societate[16].

Probabil că Howard Bliss se gândea la acest proiect când, în data de 15 februarie 1914, L-a rugat pe ʻAbdu’l-Bahá să-i împărtășească ideile Sale despre educația „ideală”[17]. Răspunsul lui ‘Abdu’l-Bahá’ a expus „trei principii cardinale”. Aceste principii afirmă necesitatea cercetării intelectuale neîngrădite în educație; totuși, ele îndeamnă și la o dezvoltare morală și etică a studenților și la reorientarea acestora către o misiune de servire a umanității în sens larg. Observațiile lui ‘Abdu’l-Bahá’ au fost următoarele:

În această epocă, un colegiu dominat de un spirit confesional este o anomalie și este sortit să piardă bătălia. Nu poate face față mult timp forțelor victorioase ale liberalismului în educație. Universitățile și colegiile lumii trebuie să rămână statornice față de trei principii cardinale.

Primul: servirea din toată inima a cauzei educației, descifrarea misterelor naturii, extinderea granițelor științei pure, eliminarea cauzelor ignoranței și a relelor sociale, un sistem universal standard de instruire și răspândirea luminilor cunoașterii și realității.

Al doilea: servirea cauzei moralității; a ridica tonusul moral al studenților, a le insufla cele mai sublime idealuri de rafinament etic, a-i învăța altruismul, a inculca în viețile lor frumusețea sfințeniei și excelența virtuții și a-i anima cu excelențele și perfecțiunile religiei lui Dumnezeu.

Al treilea: servirea unității lumii umanității în așa fel încât fiecare student să realizeze în mod conștient că este frate cu întreaga omenire, indiferent de religie și de rasă. Ideile de pace universală trebuie întipărite în mințile tuturor învățaților pentru ca aceștia să devină armatele păcii, adevărații servitori ai corpului politic – lumea. Dumnezeu este Tatăl tuturor. Oamenii sunt copiii săi. Acest glob este o singură casă. Națiunile sunt membrele aceleiași familii. Mamele de acasă, învățătorii din școli, profesorii din colegii și președinții din universități trebuie să-i învețe pe tineri aceste idealuri din fragedă pruncie până ajung adulți.[18]

Viziunea lui ʻAbdu’l-Bahá despre educație, așa cum este exprimată mai sus, conținea o repudiere explicită a darwinismului social, o teorie care devenise tot mai populară în deceniile scurse între vizita Sa la SPC și întâlnirea din 1914 cu președintele colegiului. Ca o ironie a sorții, deși gânditorii conservatori au respins inițial teoria științifică a evoluției a lui Darwin, i-au adoptat mai târziu implicațiile pentru societate, asociind o anumită concepție despre progres cu rase și civilizații „dominante”, adică cu albii și cu europenii[19]. Aripa mai liberală din cadrul colegiului își combina și ea abordarea educației protestante cu „americanismul”[20]. După cum s-a exprimat un comentator, mesajul transmis de colegiu era că numai „America și protestantismul dețineau instrumentele necesare pentru acest viitor progresist”[21].

Totuși, ʻAbdu’l-Bahá l-a îndemnat pe Bliss să-i încurajeze pe studenți să considere că servesc interesele superioare ale umanității, nu interese particulare ale unei rase sau ale unei națiuni. În octombrie 1912, ʻAbdu’l-Bahá implorase o adunare de studenți, cadre didactice și personal de la Universitatea Stanford să facă aproximativ același lucru, explicând că „legea supraviețuirii celui mai puternic” nu se aplică umanității[22]. A accepta această lege ar fi totuna cu a lăsa natura să rămână necultivată și neroditoare. Însă progresul uman are nevoie de educare cu privire la „virtuțile ideale ale Divinității”, căci umanitatea este în mod inerent „măreață și nobilă” și „specializată” în a „oferi servire cauzei înălțării și îmbunătățirii omenești”[23].

Răspunsul la o criză din cadrul colegiului

La momentul vizitei lui Bliss, colegiul era cuprins de o controversă majoră: problema prezenței obligatorii la serviciile religioase ale școlii. Condițiile de natură religioasă ale colegiului se relaxaseră de-a lungul anilor, acesta fiind și unul din motivele pentru care instituția începuse să atragă un corp studențesc mai divers format nu numai din creștini de diferite confesiuni, ci și din musulmani, evrei, druzi și bahá’í. Încurajați de Revoluția Junilor Turci din 1908, care promova, printre altele, libertatea religiei și egalitatea, la începutul anului 1909, cei mai mulți studenți musulmani au refuzat să participe la serviciile religioase creștine și la cursurile de studiu al Bibliei; ei au prezentat corpului profesoral o petiție la câteva zile după ce au solicitat ca prezența la aceste sesiuni să devină facultativă[24]. Pe lângă opoziția manifestată și de majoritatea studenților evrei, colegiul se confrunta și cu opoziția din partea comunității musulmane locale, a autorităților otomane și a diplomaților americani. Făcând câteva concesii studenților protestatari, colegiul a rezistat în general în față presiunilor și prezența a rămas obligatorie până în 1915, când o lege otomană a făcut prezența facultativă. De fapt, vizita lui Bliss din 1914 făcea parte dintr-un tur al regiunii în cadrul căruia universitarul a intrat în contact cu un număr de conducători civili și religioși pentru a apăra modalitatea în care colegiul aborda educația religioasă.

Acesta este contextul specific în care îi formulează ‘Abdu’l-Bahá lui Bliss observațiile Sale despre „principiile cardinale” ale educației. Deși era limpede pentru multă lume, inclusiv pentru ‘Abdu’l-Bahá, că instituțiile misionare precum SPC sunt sortite „să piardă bătălia” și că forțele liberalismului erau în ascensiune, ‘Abdu’l-Bahá sprijinea cu dărnicie educația religioasă de un anumit tip, o educație ce urmărea „servirea cauzei moralității” și „a-i anima [pe studenți] cu excelențele și perfecțiunile religiei lui Dumnezeu”. După cum explicase cu un an și jumătate înainte la Universitatea Stanford:

Acum cincizeci de ani, Bahá’u’lláh a proclamat necesitatea păcii între națiuni și realitatea reconcilierii dintre religiile lumii. A vestit că baza fundamentală a fiecărei religii este aceeași, că esența religiilor este tovărășia umană și că diferențele de credință care există se datorează interpretărilor dogmatice și imitației oarbe, care contrazic bazele puse de Profeții lui Dumnezeu.[25]

Pentru ʻAbdu’l-Bahá, religia era una singură și era indispensabilă pentru succesul oricărui demers educațional care încuraja iubirea și unitatea. Totuși, după cum a arătat în repetate rânduri, „dacă credința religioasă se dovedește a fi cauză de discordie și disensiune, este de preferat absența acesteia”[26]. Deci viziunea lui ‘Abdu’l-Bahá privind educația religioasă era unificatoare, dar și exigentă: această educație trebuia să genereze niveluri mai înalte de unitate decât cele atinse până atunci.

Răspunzând la protestele bine documentate ale membrilor comunității musulmane, printre care se numărau și mulți reformatori care considerau că serviciile religioase vor avea un efect negativ asupra studenților, ‘Abdu’l-Bahá făcea următoarele observații: „Sunt sigur că moralitatea studenților nu va fi pervertită. Vor fi informați cu privire la conținutul Vechiului și Noului Testament. Ce rău poate fi în asta? O biserică este o casă de rugăciune. Să pătrundă deci într-însa și să-L venereze pe Dumnezeu. Ce este greșit în asta?”[27]. Într-adevăr, ‘Abdu’l-Bahá considera prezența la aceste servicii drept potențial benefică pentru toți cei implicați:

Nu am nicio îndoială că se va înfăptui mult bine și vor fi eliminate multe neînțelegeri dacă [musulmanii] merg în bisericile creștinilor cu reverență în inimi și sinceritate în suflete și, în mod similar, dacă creștinii merg în moscheile mahomedane și-L preamăresc pe Creatorul Universului. Nu este oare revelat în Sfintele Scripturi că „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile”? Toate casele cu nume diferite – Biserică, Moschee, Sinagogă, Pagodă, Templu – nu sunt altceva decât Case de Rugăciune. Ce este-un nume? Omul trebuie să-și lege inima de Dumnezeu și nu de o clădire. Trebuie să-i placă să audă numele lui Dumnezeu, indiferent ce gură îl rostește…[28]

Trebuie să precizăm că ʻAbdu’l-Bahá nu susținea colegiul pentru că aproba misiunea tradițională a acestuia, care, oricât de liberali ar fi fost termenii în care era exprimată, rămânea aceea de a converti studenții la protestantism, ci pentru că era convins de existența unui singur Dumnezeu și a unei singure religii și pentru că accentua universalitatea și caracterul comun al actului de adorație. Abordarea lui ʻAbdu’l-Bahá împărtășea unele aspecte cu cea a gânditorilor reformiști musulmani și a altor liberali, dar se și diferenția de aceasta în câteva privințe importante. Cunoscutul reformator Muhammad ‘Abduh, cu care ʻAbdu’l-Bahá S-a văzut în timpul vizitei Sale la Beirut din 1880, susținea adoptarea științei moderne spre beneficiul societăților islamice; totuși, el promova dezvoltarea de școli musulmane și critica efectul pe care îl avea asupra elevilor frecventarea de școli străine, care îi îndepărta de propria cultură și religie[29]. Inovatorul Rashid Rida sublinia și forța „corupătoare” a acestor școli, admițând totuși că cei care primiseră o instruire religioasă adecvată puteau frecventa asemenea instituții fără să riște să-și piardă credința. Chiar și așa, deși sprijinea educația pe care o oferea colegiul, el dezaproba participarea la servicii „creștine”[30]. Și, deși figuri liberale (precum Suleyman al-Bustani, reprezentantul parlamentar al Beirutului la Istanbul) se exprimau în favoarea ideii ca membrii tinerei generații să transcendă diferențele rasiale și religioase și să participe la adorație împreună[31], ‘Abdu’l-Bahá sugerează în mod explicit și cât se poate de serios că și creștinii ar trebui să meargă la moschee pentru adorație, o posibilitate pe care ceilalți ar fi găsit-o dificil de imaginat. Atitudinea Sa în favoarea unui tip de egalitate radicală reprezenta o provocare atât pentru liberalii de la colegiu, cât și pentru reformatorii din societatea lărgită.

În acei ani, liberali de la colegiu precum Bliss duceau SPC în direcții care intrau tot mai mult în consonanță cu viziunea îndrăzneață a lui ‘Abdu’l-Bahá’. Renunțând la convertirea studenților la protestantism drept obiectiv principal al colegiului, Bliss a identificat cultivarea armoniei religioase drept parte integrantă din misiunea instituției. După cum se exprima el, „tratamentul egal al oamenilor de toate religiile” produce „o atmosferă de bunăvoință și înțelegere morală între oameni cu credințe religioase dintre cele mai divergente”[32]. Ca reacție la criza din 1909, Bliss le reamintise membrilor consiliului de administrație:

Trebuie să vă puneți în locul studenților noștri necreștini – musulmanii noștri, tătarii noștri, evreii noștri, druzii noștri, bahá’íi noștri… Nu trebuie să le jignim simțul onoarei; și nu trebuie să considerăm că activitatea colegiului și-a atins misiunea până când acești oameni și coreligionarii lor, care formează marea majoritate a populației Imperiului, nu sunt atinși și modelați de influența colegiului.[33]

În 1922, Laurens Hickok Seelye, membru al corpului profesoral al AUB, a publicat în The Journal of Religion un articol intitulat „Un experiment de asociere religioasă”, în care prezenta politica religioasă a colegiului (devenit între timp universitate) drept un „pas radical” pentru o „instituție creștină”[34]. Howard Bliss, scria Seelye, redefinise „credința misionarului”, care nu era să „îi îmboldească pe alții la conformare, ci o binevoitoare invitație … la a învăța împreună despre revelația în desfășurare a lui Dumnezeu”[35]. Bliss „a transformat într-o realizare misionară efectivă credința fiecărui student la științe care urmărea și o experiență religioasă”[36]. Seelye a subliniat, ca dovadă concretă a succesului lui Bliss, numărul de musulmani și de alți necreștini pe care îi atrăsese colegiul[37]. În anul universitar 1920-1921, aceștia, în număr de 511, chiar îi depășeau numeric pe creștini (490), grupul lor constând din 382 musulmani, 66 de evrei, 41 de druzi și 22 de bahá’í[38].

„Un experiment de asociere religioasă”

În anii 1910, instruirea și „influențarea” de natură religioasă exercitate de colegiu au presupus un dialog interconfesional tot mai intens la care studenții bahá’í au participat în mod activ. Filiala din cadrul colegiului a Asociației Creștine a Tinerilor (YMCA) atrăgea un grup divers de studenți care erau dornici să dezbată subiecte religioase, după cum își amintește Bayard Dodge, ginerele lui Bliss și succesorul acestuia în funcția de președinte al colegiului. Dogde a intrat în corpul profesoral în 1913, având și funcția de secretar executiv al filialei YMCA. În raportul anual al organizației pe 1914, el preciza:

În această iarnă, circa 15 persoane s-au adunat în fiecare duminică dimineață pentru a discuta despre cele cinci tipuri diferite de religie pe care le reprezintă. S‑au aplecat asupra subiectului cu mult interes, însă fără a da dovadă de intoleranță sau a-și ieși iute din fire, demonstrând ce ușor este să discute despre diferențe și reforme fără tema că pot apărea sentimente neplăcute.[39]

Este evident că printre „cele cinci tipuri diferite de religie” se numărau și bahá’íi, alături de creștini, musulmani, druzi și evrei. Studenții bahá’í primiseră deja aprobarea neoficială a colegiului de a-și ține întâlnirile în campus, deși numeroase persoane din cadrul colegiului și din comunitatea misionară se opuneau acestei practici. Duminică după-amiaza, membrii Societății Studenților Bahá’í din Beirut „se adunau sub copacii de la universitate [SPC] sau în camerele lor private, recitând rugăciuni și discutând subiecte de natură religioasă”[40].

Dodge scrisese: „Duminică dimineața mă întâlnesc cu un grup de musulmani și bahá’í care dezbat tot felul de chestiuni religioase în modul cel mai deschis la minte cu putință și sunt deosebit de interesanți.”[41] În una din primele scrisori scrise de Dodge de la colegiu, având data de 26 noiembrie 1913, îi remarca pe bahá’í pentru interesul lor față de astfel de activități: „încearcă să ia tot ce e mai bun din toate religiile”[42]. Deși aceste activități interconfesionale erau încurajate, se considera că ele aveau loc sub patronajul creștinismului specific colegiului. Un număr foarte mic din membrii YMCA (12 din 177) erau necreștini, poate pentru că studenții necreștini nu puteau face parte din organizație ca membri cu drepturi depline, ci doar ca membri asociați. După cum recunoaște chiar Dodge, mulți dintre acești studenți erau prezenți la „majoritatea întâlnirilor, însă se temeau să nu le fie asociată denumirea de «creștin» în vreun fel”[43]. Totuși, în ciuda reticenței multor studenți de a face parte dintr‑o asociație creștină, Dodge încă nu sesiza niciun conflict cu faptul că YMCA era singura organizație oficială pentru acest tip de activități. În cele din urmă, la presiunea otomană, colegiul a fost nevoit să desființeze toate societățile studențești, inclusiv YMCA, în luna mai a anului 1916.

În timpul războiului, regulamentele religioase ale colegiului au suferit schimbări drastice. Ulterior și parțial ca urmare a acestor modificări, numărul de studenți musulmani înscriși la colegiu a crescut (în condițiile în care aceștia erau scutiți de exerciții religioase obligatorii), dându-i lui Bliss, Dodge și altora motive de profundă îngrijorare. Corpul West Hall, construit în 1914 pentru activități studențești, a devenit pentru studenți un refugiu din calea condițiilor tot mai dure din afara zidurilor colegiului, condiții specifice perioadei de război. A fost și locul în care experimentul de asociere religioasă al colegiului a obținut rezultate noi. Închiderea YMCA și a celorlalte societăți studențești în 1916, păstrarea grupurilor de discuție interconfesionale neoficiale apărute înainte de război, în timpul căruia „asocierea în adorație a devenit mai liberă ca niciodată”[44], și prealăudatul spirit de solidaritate pe care războiul părea să-l intensifice au contribuit toate la crearea premiselor pentru apariția oficială a unei noi organizații, o „Frăție” preconizată de Bliss într-o cuvântare la inaugurarea clădirii. Într-o predică ținută la 8 februarie 1914 și intitulată „Planul lui Dumnezeu pentru West Hall”, Bliss identificase pentru clădire ca „scop suprem trezirea în oamenii care se folosesc de West Hall a spiritului de servire, a «luptei pentru viața altora»”; esențială pentru îndeplinirea acestui scop, sugera Bliss, era „o Frăție West Hall”[45].

Totuși, abia în 1920 a prins contur cu adevărat Frăția West Hall, când Laurens Seelye a sosit să-și ia în primire funcția de director al West Hall. Doi ani mai târziu, în articolul menționat anterior, „Un experiment de asociere religioasă”, Seelye explica apariția Frăției West Hall. Ironizând politica arogantă prin care necreștinii puteau fi doar membri asociați în YMCA, Seelye a vorbit despre echilibrul delicat pe care el și alții au încercat să-l obțină făcând Frăția „necreștină”, deși universitatea rămânea o „instituție misionară creștină”[46]. Un aspect important cu privire la apartenența la Frăție era ideea exprimată în preambulul organizației, potrivit căreia „un om serios și sincer, fie că e musulman, bahá’í, evreu sau creștin, poate intra în această Frăție fără să simtă că și-a compromis poziția în raport cu propria sa religie”[47]. În anul universitar 1913-1914, printre cei 12 membri necreștini ai YMCA trebuie să se fi numărat și câțiva bahá’í, deoarece aceste 12 persoane erau „foarte egal împărțite între oamenii de diferite secte”[48]. Totuși, ca și în cazul celorlalți necreștini, intrarea în Frăție trebuie să fi fost o variantă mult mai acceptabilă și pentru bahá’í. „Angajamentul” Frăției nu specifica nicio religie, ci vorbea doar de „această mișcare unită pentru dreptate și frăție omenească”[49]. În 1921, Dr. Philip Hitti, renumitul savant de la Universitatea Princeton care era pe atunci un tânăr cadru didactic la AUB, universitatea la care studiase, scria, cu referire la Frăție, că „mottoul va fi «unitate prin diversitate»”[50].

Contribuția studenților bahá’í

Participarea studenților bahá’í la aceste spații comune era completată de experiențe similare pe care le avuseseră în propria lor comunitate, atât în Beirut, cât și în Haifa și în Egipt. Unul din motivele vizitei din 1914 a lui Bliss la ʻAbdu’l-Bahá era să organizeze vizitele din aprilie ale studenților bahá’í din Beirut – 27 din cei 30-35 de studenți bahá’í aveau să facă călătoria[51]; în septembrie 1913, 20 de studenți împărțiți în două grupuri L-au vizitat pe ʻAbdu’l-Bahá în Egipt[52]. ʻAbdu’l-Bahá S-a văzut adesea cu acești studenți pe parcursul vizitei lor (uneori și de două ori pe zi), încurajându-i în studiile lor și întrebându-i dacă dascălii lor „depuneau toate eforturile să-i instruiască pe studenți”[53]. I-a îndemnat să „se străduiască mereu să fie primii din clasă prin studiu asiduu și merit autentic” și să „nutrească idealuri înalte și să[-și] stimuleze forțele intelectuale și constructive”[54]. Punea pe primul loc studiul agriculturii și îi încuraja explicit pe studenți să studieze medicina, pe lângă obiecte care i-ar fi purtat către cariere în comerț și industrie. ʻAbdu’l-Bahá încuraja și studiile postuniversitare – de exemplu, la Universitatea Stanford[55].

Însă, pe lângă sfaturi privind orientarea lor universitară, studenții bahá’í au primit și învățături legate de acel tip de lume unită pe care ʻAbdu’l-Bahá era atât de interesat să îl cultive. El i-a îndemnat să „se străduiască să înfrumusețeze aspectul moral al vieților [lor]” prin „idealurile divine [ale] smereniei, supunerii, uitării de sine, dispariției depline a eului, carității și bunăvoinței iubitoare”. Ei trebuiau, a adăugat ʻAbdu’l-Bahá, să „iubească și să servească omenirea doar de dragul lui Dumnezeu și pentru nimic altceva în schimb. Temelia iubirii [lor] față de umanitate trebuie să fie credința spirituală și confirmarea divină”[56]. Studenții nu numai că s-au bucurat de Prezența lui ʻAbdu’l-Bahá, care a petrecut timp cu ei abordând diverse subiecte, ci au și citit exemplare ale cuvântărilor Sale din timpul călătoriei în America din 1912.

Efectul pe care aceste vizite l-au avut asupra studenților a fost imens. După cum reflecta ulterior Badi Bushrui, care s-a aflat printre studenții care L-au vizitat pe ʻAbdu’l-Bahá atât în Egipt, cât și în Haifa, „Iată o scenă interesantă: hindușii, zoroastrienii, evreii, musulmanii și ateii încep să intoneze cântece de bucurie, lăudându-L pe Bahá’u’lláh că, prin Harul Său, s-au putut întâlni pe terenul comun al Unității…”[57]. Aici, Bushrui îi identifică pe oameni prin comunitățile lor de origine, accentuând efectul unificator al atracției resimțite de ei față de învățăturile bahá’í. Într-adevăr, și studenții bahá’í formau un grup divers; deși cei mai mulți erau din Persia, proveneau din medii musulmane, iudaice și zoroastriene. În plus, în toate vizitele lor, studenții au interacționat cu bahá’í din țările occidentale, în special cu americani.

Experiența trăită de studenții bahá’í în vizită la ʻAbdu’l-Bahá i-a făcut să-și consolideze eforturile de a contribui la viața colegiului; ei căutau în mod activ spații în care să-și pună în practică educația spirituală. Aceasta era perspectiva din care participau studenții bahá’í la serviciile religioase de la SPC. Ei nu făceau doar să tolereze serviciile protestante, ci le priveau în acest spirit mult mai unificator. De asemenea, profitau și de ocaziile de a participa la spațiile comune care s-au deschis atunci când serviciile religioase au devenit facultative pentru necreștini.

Însă locul principal în care s-a simțit contribuția studenților bahá’í la viața colegiului a fost Uniunea Studenților, care, în afară de organizarea de întâlniri, monta piese de teatru și organiza un institut de servicii sociale și un club de cercetare. Cele mai importante întâlniri erau cele săptămânale de sâmbătă seara în care se discutau și se dezbăteau diverse subiecte, precum și întâlnirile pe teme economice unde „erau respectate și practicate regulile parlamentare”[58]. Mai erau organizate și concursuri de oratorie, alegeri și recepții. Obiectivul dublu al Uniunii era „să cultive și să dezvolte în membrii săi abilități de oratorie și disciplina parlamentară”[59]. Din două în două luni era publicată Gazeta Uniunii Studenților, revista studențească cea mai longevivă din acea perioadă[60]. Uniunea funcționa „exclusiv” în limba engleză[61] și, într-adevăr, în istoricul său despre AUB, Bayard Dodge numește Uniunea o „societate de engleză”[62]. ʻAbdu’l-Bahá îi încuraja pe studenții bahá’í să-și perfecționeze limba engleză și să țină cuvântări în aceasta, un lucru pe care l-au aplicat când L-au vizitat în Egipt și la Haifa[63].

Cel puțin la momentul anului 1912, acest grup de studenți bahá’í avea un rol activ în viața campusului. După ce bahá’íi au început să formeze un grup distinct în campus, au devenit membri dinamici ai Uniunii, fiind aleși în cabinetul de conducere al organizației, colaborând la Gazeta Uniunii Studenților, participând și câștigând premii la concursurile de dezbateri și propunând, de asemenea, subiecte de dezbătut la întâlnirile de sâmbătă seara. Între 1912 și 1916, când toate societățile studențești au fost închise, studenții bahá’í au fost reprezentați aproape fără întrerupere în Cabinetul Uniunii Studenților, pentru care se țineau alegeri de două ori pe an. Studenții bahá’í au fost aleși în următoarele funcții în cadrul Uniunii: președinte (de două ori), vicepreședinte (de două ori), secretar (cel puțin o dată), secretar asociat (cel puțin o dată), redactor al Gazetei Uniunii Studenților (de două ori); președintele Departamentului Științific (o dată); membru simplu (de mai multe ori).

Contribuțiile lor la activitatea Uniunii – prin subiectele pe care le-au propus pentru dezbateri, prin cuvântările pe care le-au ținut și prin articolele pe care le-au scris – relevă obiectul central al intereselor lor: promovarea unei unități mai mari între diversele grupuri de studenți în slujba păcii universale, incluzând, în același timp, un rol dinamic pentru religie. În aprilie 1914, un student sugera că o „religie universală este posibilă”, iar altul, pe nume ‘Abdu’l-Husayn Isfahani, avansa ideea că „reformarea universală în toate fazele diferite ale vieții nu poate fi implementată decât prin religie”[64]; în ianuarie 1913, în timpul unui concurs de oratorie pe tema „Este reputația un indice al adevăratei valori?”, Isfahani își detaliase concepția despre o „religie universală” bazându-și argumentul pe universalitatea transcendentă a întemeietorilor religiilor majore – „puterea creatoare și inspiratoare” a lor[65]. Iisus Christos, Mohamed și Buddha, susținea el, au realizat tot ce au realizat prin al lor „strălucit geniu impunător” confruntându-se cu opoziția societății. Astfel, reputațiile lor chiar indică o valoare adevărată. Isfahani mai afirma în acea lună că „nu există diferențe rasiale”[66].

Bahá’íi au continuat să se implice în Uniunea Studenților și în deceniile următoare. De exemplu, în 1929, Hasan Balyuzi a ținut o cuvântare în cadrul unui concurs de oratorie pe tema „religiei viitorului”, care, în opinia sa, urma să fie caracterizată prin „plasticitate, absența ipocriziei și un spirit de frăție universală”[67].

Într-o perioadă în care problemele păcii și ale războiului erau de mare actualitate, studenții bahá’í căutau să promoveze pacea universală. În anii imediat anteriori Primului Război Mondial, ei au propus subiecte de dezbatere antirăzboinice, cum ar fi „războiul trebuie inevitabil să se oprească”, și au scris articole cu titluri precum „Către pacea internațională”. Unul dintre studenții bahá’í, Aflatun Mirza, susținea că „o limbă universală este esențială pentru progresul lumii”[68]. ʻAbdu’l-Bahá, în cuvântările Sale din America și Europa, susținuse stabilirea unei limbi auxiliare secundare care să faciliteze o mai mare unitate și să conducă la pace[69]. În anii 1920, mulți bahá’í chiar au devenit membri activi ai mișcării mondiale pentru promovarea limbii esperanto. Unul din studenții bahá’í, Zeine N. Zeine, a fost un promotor entuziast al acestei limbi în campus, ținând cuvântări despre ea, inclusiv, cu cel puțin un prilej, o scurtă cuvântare chiar în esperanto[70].

Totuși, și mai grăitoare pentru felul în care studenții bahá’í au înțeles să contribuie la acest discurs este o cuvântare care a fost ținută de Zeine în 1929 și care a câștigat un concurs prestigios de oratorie. În „Dezarmarea mentală”, acesta susținea că o asemenea dezarmare este mai „necesară pentru pacea și fericirea lumii decât dezarmarea de sabie”. Atitudini precum „intoleranța, ignoranța, ura, prejudecata” și altele asemenea, continua Zeine, „fac ravagii mai mari decât tunul și provoacă conflict și război”[71]. (Nu întâmplător, după absolvirea sa din acel an, Zeine a fost angajat ca asistent al directorului West Hall și instructor de sociologie.) Într-un spirit similar, președintele Uniunii Studenților, care nu era bahá’í, a afirmat, la recepția de deschidere de an a Frăției din octombrie 1926, că „druzii, musulmanii, evreii, bahá’íi, creștinii se unesc cu toții pentru a se opune altora de aceeași religie pentru binele Uniunii”[72]. În iunie 1914, Badi Bushrui, președintele în funcție al Uniunii, a sintetizat modul în care bahá’íi căutau să-și aducă contribuția nu numai cu vorba, ci și cu fapta:

Fie ca Uniunea, după cum propune adesea președintele Bliss, să reprezinte pacea universală și unitatea lumii umanității. Mă bucur că spiritul pe care colegiul încearcă să-l insufle studenților își găsește expresia în viața Uniunii. Diferențele de rasă și de religie nu joacă niciun rol aici. Președintele din primul mandat din acest an a fost creștin, ultimul președinte a fost bahá’í, iar noul președinte este musulman. Cred că acesta este cel mai mare pas pe care l-a făcut Uniunea: să reușească să aleagă cel mai bun om fără să țină cont de afinitatea religioasă sau rasială.[73]

În plus, călăuzirile lui ʻAbdu’l-Bahá abordau rezultatele practice ale educației tinerilor. De exemplu, în 1913, în Egipt, le-a spus studenților că „speră că vor face progrese extraordinare pe linie spirituală, precum și în direcția științei și a artei; astfel încât fiecare să devină o lampă strălucitoare în lumea civilizației moderne și, la întoarcerea lor în Persia, acea țară să beneficieze de cunoștințele și experiența acumulată de ei”[74]. Din cele 24 de disertații de masterat scrise înainte de 1918, cinci au fost scrise de studenții bahá’í[75]. Două dintre disertații, ambele scrise în 1918, exemplifică acest accent pus pe servirea intereselor națiunii lor. „Rele sociale sau obstacole în calea progresului Persiei” și „Persia în prefacere”, ambele scrise de studenți bahá’í, identificau elemente din viața religioasă, socială și politică a Persiei ce necesitau atenție și articulau o viziune progresistă asupra țării, atribuind roluri proeminente educației și drepturilor femeilor[76].

Într-o scrisoare către tatăl său având data de 22 iunie 1914, Dodge comenta asupra misiunii studenților bahá’í. „Majoritatea acestor studenți au bătut drum de trei-patru săptămâni până la Colegiu”, relata el, și „vorbesc în modul cel mai serios că vor să obțină o educație aici și apoi să se întoarcă pentru a-și ajuta nefericita țară”[77]. Primele contacte ale lui Dodge cu studenții bahá’í, în 1913, l-au făcut să afirme că „sprijină tot felul de mișcări de reformă bune”[78].

Studenții bahá’í și-au adus contribuția și la demersurile la nivel de colegiu de a servire a comunității locale, demersuri care s-au intensificat major în timpul războiului, incluzând, printre altele, activități de ajutor medical. La scurt timp după izbucnirea războiului, cei mai mulți bahá’í din Haifa și ‘Akká, printre care s-au numărat Badi Bushrui și încă un proaspăt absolvent al SPC, Habiballah Khudabakhsh, cunoscut ulterior sub numele de Dr. Mu’ayyad, au fost primiți ca oaspeți în satul druzo-creștin Abu-Sinan[79]. Relația călduroasă a lui ‘Abdu’l-Bahá cu liderii satului făcuse posibil acest aranjament. Într-un articol intitulat „O nouă experiență” publicat într-un număr din toamna anului 1915 al Gazetei Uniunii Studenților, Bushrui relatează cum Dr. Mu’ayyad a deschis un cabinet medical în sat, efectuând multe operații și tratând o diversitate de afecțiuni timp de opt luni[80]. Bushrui și o cetățeancă americană, Lua Getsinger, acționau ca infirmieri și asistenți, iar Bushrui preda și ore la unii dintre copii. Cu siguranță, o asemenea experiență de servire socială a rezonat profund cu etosul pe cale de apariție al colegiului.

În deceniile care au urmat, contribuțiile studenților bahá’í au devenit un fapt consacrat în cadrul colegiului. Într-un articol intitulat „Educația ca sursă de bunăvoință” publicat în volumul pe anii 1930-1932 al publicației The Bahá’í World, președintele Bayard Dodge trasa misiunea universității, confirmând relațiile strânse ale AUB cu bahá’íi și faptul că îi considera un grup cu concepții similare. Din punctul de vedere al lui Dodge, modul în care universitatea „interpreta preceptele lui Iisus și învățăturile profeților” era „similar cu acela proclamat de marii lideri bahá’í”, așa că se crease „în mod firesc o legătură de simpatie” între universitate și bahá’í[81]. După cum arătam anterior, implicarea activă a bahá’ílor în grupurile de discuție interconfesionale dinaintea și din timpul războiului i-a lăsat o impresie puternică lui Dodge. Scriind în 1930, când universitatea număra trei bahá’í în rândul personalului și 26 în rândul studenților, Dodge îi enumera pe cei 28 de absolvenți bahá’í ai instituției de până atunci (de fapt, erau 30[82]), adăugând că „deveniseră motiv de mare mândrie pentru universitatea lor”[83]. Lista conținea și două femei care se pregătiseră ca infirmiere și moașe (femeile au fost primite în universitate pentru prima oară în 1921). Chiar Dodge preciza că lista nu-i includea pe numeroșii bahá’í care urmaseră cursuri la universitate fără să absolve. El a detaliat trei caracteristici distinctive ale studenților bahá’í:

În primul rând, au dobândit de la părinții lor un rafinament și o curtoazie de invidiat. Din câte mi-am putut da seama, toți au fost sociabili, binevoitori cu prietenii lor și politicoși cu profesorii. Au o reputație solidă în ceea ce privește bunele maniere și buna creștere.

În al doilea rând, studenții bahá’í sunt marcați de o viață în curățenie și cinste. Cei mari au avut o influență pozitivă asupra celor mai tineri, așa că e o tradiție ca aceștia din urmă să evite relele obiceiuri. În fiecare duminică după-amiaza se reunesc în scopuri devoționale și sociale în casa lui Adib Husayn Effendi Iqbal. Studenții mai mari se interesează constant de ceea ce fac colegii mai mici, iar influența lor valorează la fel de mult ca aceea a unui întreg corp profesoral.

În al treilea rând, bahá’íi înțeleg în mod intuitiv internaționalismul. Se amestecă cu tot felul de tovarăși, fără nicio prejudecată, și contribuie la dezvoltarea unui spirit de fraternitate în campus…[84]

Încurajarea competentă a educației moderne de către ‘Abdu’l-Bahá a dat roade în activitățile acestor studenți bahá’í. Profitând de oportunitățile universitare, ei s-au lăsat ghidați, în același timp, și de principii morale, nepercepând niciun conflict între educația științifică și cea religioasă. Formând un grup de o mare coeziune și unitate, au căutat să fie o forță unificatoare și în cadrul școlii, promovând unitatea umanității și pacea universală în rândul colegilor „fără prejudecăți”. Devenind o prezență consacrată într-o perioadă în care SPC își liberaliza atitudinea față de educația religioasă, studenții bahá’í au găsit în acest colegiu un spațiu receptiv în care și-au putut exprima identitatea de bahá’í și la a cărui viață este clar că și-au adus o importantă contribuție, inspirați de exemplul și învățăturile lui ‘Abdu’l-Bahá. În plus, exemplul lor demonstrează că, atunci când un grup precum cel al studenților bahá’í este împuternicit într-un astfel de cadru, se pot atinge rezultate semnificative pentru întreg.

Despre autor

Reed M. Breneman este profesor de colegiu comunitar în Carolina de Nord, SUA. Și-a obținut masteratul în Studiile Orientului Mijlociu de la Universitatea Americană din Beirut, Liban.

Articol în limba engleză aici.

[1] H. M. Balyuzi, ‘Abdu’l-Bahá: The Centre of the Covenant of Bahá’u’lláh (‘Abdu’l-Bahá: centrul Legământului lui Bahá’u’lláh), Oxford, George Ronald, 1973, p. 405

[2] Star of the West, nr. 9 (20 august 1918), p. 98, http://sotwbnewsinfo.s3-website-us-east-1.amazonaws.com/sotw/searchable_pdfs/SotW_Vol-01%20(Mar%201910)-Vol-10%20(Mar%201919).pdf. Vezi și „Zeine despre educația modernă”, Al-Kulliyah, iarna 1973, p. 15, Universitatea Americană din Beirut, Arhivele bibliotecii.

[3] Al-Kulliyah, martie 1914, nr. 5, p. 151, Universitatea Americană din Beirut, Arhivele bibliotecii

[4] Operă disponibilă la adresa www.bahai.org/r/093729958 (în engleză)

[5] ‘Abdu’l-Bahá, Secretul civilizației divine, fragment disponibil la adresa www.bahai.org/r/568414401 (în engleza)

[6] Vezi Soli Shahvar, The Forgotten Schools: The Bahá’ís and Modern Education in Iran, 1899-1934 (Școlile uitate: bahá’íi și educația modernă în Iran, 1899-1934), Londra, Tauris Academic Studies, 2009

[7] Youness Afroukhteh, Memories of Nine Years in ‘Akká (Amintiri după nouă ani în ‘Akká), traducere de Riaz Masrour, Oxford, George Ronald, 2003, p. 159-160

[8] Riaz Khadem, Shoghi Effendi in Oxford and Earlier (Shoghi Effendi la Oxford și anterior), Oxford, George Ronald, 1999, p. 2

[9] ‘Abdu’l-Bahá, Promulgarea Păcii Universale: cuvântări ținute de ‘Abdu’l-Bahá în timpul vizitei Sale în Statele Unite și Canada din 1912, fragment disponibil la adresa www.bahai.org/r/650712298 (în engleză)

[10] Zeine N. Zeine, „Programul Societății Studenților Bahá’í din Beirut, 1929-1930” (raport nepublicat, fără dată)

[11] Necati Alkan, „Midhat Pasha și ‘Abdu’l-Bahá în ‘Akka: contextul istoric al Tabletei Ținutului lui Bā”, Bahá’í Studies Review, nr. 13 (2005), p. 6-7, articol disponibil la adresa https://bahai-library.com/pdf/a/alkan_midhat_pasha_abdulbaha.pdf

[12] Betty S. Anderson, The American University of Beirut: Arab Nationalism and Liberal Education (Universitatea Americană din Beirut: naționalismul arab și educația liberală), Austin, University of Texas Press, 2011, p. 38

[13] Anderson, Universitatea Americană din Beirut, p. 52

[14] Earl Redman, Visiting ‘Abdu’l-Bahá (În vizită la ‘Abdu’l-Bahá), vol. 2, The Final Years, 1913-1921 (Ultimii ani, 1913-1921), Oxford, George Ronald, 2021, p. 24-25

[15] Anderson, Universitatea Americană din Beirut, p. 67

[16] Anderson, Universitatea Americană din Beirut, p. 64

[17] „Zeine despre educația modernă”, Al-Kulliyah, p. 15

[18] Star of the West, nr. 9 (20 august 1918), p. 98

[19] Norbert Scholz, „Educația străină și reacția indigenă în Liban la sfârșitul dominației otomane: studenți și profesori de la Colegiul Protestant Sirian” (teză de doctorat, Universitatea Georgetown, 1997), p. 233

[20] Anderson, Universitatea Americană din Beirut, p. 57

[21] Anderson, Universitatea Americană din Beirut, p. 89

[22] ‘Abdu’l-Bahá, Promulgarea Păcii Universale, fragment disponibil la adresa www.bahai.org/r/055943431 (în engleză)

[23] ‘Abdu’l-Bahá, Promulgarea Păcii Universale, fragment disponibil la adresa www.bahai.org/r/935144964 (în engleză)

[24] Stephen B. L. Penrose, That They May Have Life: The Story of the American University of Beirut 1866-1941 (Fie ca ei să aibă viață: povestea Universității Americane din Beirut), Beirut, Imprimerie Catholique, 1970; Princeton, Princeton University Press, 1941, p. 134-135

[25] ‘Abdu’l-Bahá, Promulgarea Păcii Universale, fragment disponibil la adresa www.bahai.org/r/819122974 (în engleză)

[26] ‘Abdu’l-Bahá, Promulgarea Păcii Universale, fragment disponibil la adresa www.bahai.org/r/819122974 (în engleză)

[27] Earl Redman, În vizită la ‘Abdu’l-Bahá, p. 25

[28] Earl Redman, În vizită la ‘Abdu’l-Bahá, p. 25

[29] Norbert Scholz, „Educația străină…”, p. 95

[30] Norbert Scholz, „Educația străină…”, p. 99, 187

[31] Norbert Scholz, „Educația străină…”, p. 99, 188

[32] Raport anual al președintelui Consiliului Administratorilor și Împuterniciților, 1915-1916, p. 6-7, Universitatea Americană din Beirut, Arhivele bibliotecii

[33] Raport anual… 1908-1909, p. 16

[34] Laurens H. Seelye, „Un experiment de asociere religioasă”, The Journal of Religion, nr. 3, mai 1922, pp. 303-304

[35] Seelye, „Un experiment…”, p. 303

[36] Seelye, „Un experiment…”, p. 303

[37] Seelye, „Un experiment…”, p. 304

[38] Raport anual… 1920-1921, p. 15

[39] Bayard Dodge, Raport asupra YMCA din Beirut, 1913-1914, p. 8, Universitatea Americană din Beirut, Arhivele bibliotecii

[40] Zeine, „Programul Societății Studenților Bahá’í din Beirut”

[41] Bayard Dodge către Cleveland H. Dodge, decembrie 1913, cutia 4, Colecția Bayard Dodge, Universitatea Americană din Beirut, Arhivele bibliotecii

[42] Bayard Dodge către „Bub”, 26 noiembrie 1913, cutia 4, Colecția Bayard Dodge, Universitatea Americană din Beirut, Arhivele bibliotecii

[43] Bayard Dodge, Raport…, p. 6

[44] Seelye, „Un experiment…”, p. 305

[45] Al-Kulliyah, martie 1914, nr. 5, p. 136

[46] Seelye, „Un experiment…”, p. 305-306

[47] Seelye, „Un experiment…”, p. 307

[48] Bayard Dodge, Raport.., p. 6

[49] Seelye, „Un experiment…”, p. 308

[50] Al-Kulliyah, noiembrie 1921, nr. 1, p. 4

[51] Redman, În vizită la ‘Abdu’l-Bahá, p. 23. Pentru o prezentare mai amănunțită a studenților bahá’í din Beirut, inclusiv informații statistice detaliate, vezi Richard Hollinger, „O enclavă iraniană în Beirut: studenții bahá’í de la Universitatea Americană din Beirut, 1906-1948” în Distant Relations: Iran and Lebanon in the Last 500 Years (Rude îndepărtate: Iranul și Libanul în ultimii 500 de ani), editor H. E. Chehabi, Oxford, Centrul pentru Studii Libaneze în asociere cu I. B. Taurus, 2006, p. 96-119.

[52] Ahang Rabbani, editor, The Master in Egypt: A Compilation. Studies in the Bábi and Bahá’í Religions (Dascălul în Egipt: o compilație. Studii despre religiile bábi și bahá’í), vol. 26, Los Angeles, Kalimat Press, 2021, p. 240, 285-286

[53] Rabbani, Dascălul în Egipt…, p. 248

[54] Star of the West, nr. 9, (20 august 1918), p. 98

[55] Rabbani, Dascălul în Egipt…, p. 305

[56] Star of the West, nr. 9 (20 august 1918), p. 98

[57] Redman, În vizită la ‘Abdu’l-Bahá, p. 24

[58] Al-Kulliyah, iulie 1910, nr. 6, p. 229

[59] Gazeta Uniunii Studenților, 1913, p. 65, Universitatea Americană din Beirut, Arhivele bibliotecii

[60] Anderson, Universitatea Americană din Beirut, p. 22

[61] Gazeta Uniunii Studenților, 1913, p. 65,

[62] Bayard Dodge, The American University of Beirut: A Brief History of the University and the Lands Which It Serves (Universitatea Americană din Beirut: scurt istoric al universității și al teritoriilor pe care le servește), Beirut, Khayat, 1958, p. 33

[63] Rabbani, Dascălul în Egipt…, p. 304

[64] Gazeta Uniunii Studenților, 1914, p. 60 și Al-Kulliyah, aprilie 1914, nr. 6, p. 192

[65] Gazeta Uniunii Studenților, 1913, p. 35

[66] Al-Kulliyah, aprilie 1914, nr. 6, p. 192

[67] Al-Kulliyah, iunie 1929, nr. 8, p. 238

[68] Al-Kulliyah, mai 1912, nr. 7, p. 227

[69] Balyuzi, ‘Abdu’l-Bahá, p. 330

[70] Al-Kulliyah, februarie 1929, nr. 1, p. 99

[71] Al-Kulliyah, aprilie 1929, nr. 6, p. 153

[72] Gazeta Uniunii Studenților, 1926, p. 7-8

[73] Al-Kulliyah, iunie 1914, nr. 8, p. 26

[74] Rabbani, Dascălul în Egipt…, p. 241

[75] Hollinger, Rude îndepărtate…, p. 111

[76] Azizullah Khan S. Bahadur, „Rele sociale sau obstacole în calea progresului Persiei” (disertație de masterat, Universitatea Americană din Beirut, 1917); Abdul-Husayn Bakir, „Persia în prefacere” (disertație de masterat, Universitatea Americană din Beirut, 1918)

[77] Bayard Dodge către Cleveland H. Dodge, 22 iunie 1914, cutia 4, Colecția Bayard Dodge, Universitatea Americană din Beirut, Arhivele bibliotecii

[78] Bayard Dodge către „Bub”, 26 noiembrie 1913, Colecția Bayard Dodge, Universitatea Americană din Beirut, Arhivele bibliotecii

[79] Balyuzi, ‘Abdu’l-Bahá, p. 411

[80] Bayard Dodge, „Educația ca sursă de bunăvoință” în The Bahá’í World, Wilmette, Bahá’í Publishing Trust, 1933, vol. 4, p. 370

[81] Dodge, „Educația…”, p. 370

[82] Hollinger, Rude îndepărtate…, p. 104. Hollinger mai remarcă și că, până în 1929, circa 60-70 de studenți bahá’í studiaseră la SPC/AUB în total; până în 1940, circa 300 de studenți bahá’í fuseseră educați în Beirut în total. Totuși, cea mai semnificativă proporție de studenți bahá’í în cadrul colegiului a fost în a doua jumătate a anilor 1910 – de exemplu, în 1919, numărul lor era de 44.

[83] Dodge, „Educația…”, p. 370

[84] Dodge, „Educația…”, p. 371